Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Ciobanu și Ceaikovski la Ateneul Român

Numele lui Daniel Ciobanu a fost (deja) împodobit cu multe titulaturi, de la „copilul rebel al pianului” până la „magician”, „inventator”, „diabolic”, „extraterestru” și altele. Născut la Piatra-Neamț, a absolvit magna cum laude Conservatorul Regal din Scoția, apoi și-a completat studiile la École Normale de Musique “Alfred Cortot” (Paris) și Universität der Künste (Berlin), unde a studiat sub tutela lui Pascal Devoyon. Un itinerar demn de toată lauda, care a bubuit după câștigarea Medaliei de Argint și a Premiului Publicului la Concursul Internațional de Pian Arthur Rubinstein din Tel-Aviv, ediția 2017. Au urmat colaborări cu cele mai importante orchestre din lume și apariții în majoritatea sălilor râvnite de orice pianist concertist, inclusiv un recital solo la Carnegie Hall, un vis împlinit pentru studentul Daniel Ciobanu.

Începând cu stagiunea 2020-2021, Daniel Ciobanu este primul artist în rezidență al Filarmonicii George Enescu, numire care ni-l aduce pe scena Ateneului de câteva ori pe an.

Mânat de crezul că artiștii trebuie să reziste tentației de a se izola în turnuri de fildeș, firescul cu care Daniel Ciobanu se adresează (verbal) publicului facilitează interacțiunea dintre noi și el, deci dintre noi și muzică. Ciobanu eliberează actul artistic de negura elitistă și preconcepțiile bățoase. Nu sunt mari diferențe între discursul lui verbal și cel muzical: ambele sunt firești, sincere și contaminate de o oarecare extravaganță a libertății. Pare că a găsit echilibrul perfect dintre evlavia de virtuoso, picanteriile de rockstar și farmecul jazzistic, un rezultat căutat meticulos sau pur și simplu o descoperire intuitivă, ceea ce face din el o prezență pe scena muzicală actuală care nu te poate lăsa indiferent (în aceeași categorie intră și hairstylingul de samurai). Nu tocmai genul de interacțiune care te face să zâmbești tâmp și să murmuri ce frumos…”. O seară în compania lui Daniel Ciobanu te obligă la reflecție. E ceva paradoxal și demonic cu stilul lui care sper să nu se dilueze în timp. Atât vizual, cât și muzical, pare că se întâmplă multe în mintea lui atunci când cântă.

Am folosit concertele lui de la Ateneu din 27 și 28 aprilie ca pretext ca să îl cunoaștem mai bine. Daniel va interpreta Concertul nr. 1, în si bemol minor, pentru pian și orchestră, op. 23 de Piotr Ilici Ceaikovski, alături de Filarmonica George Enescu sub bagheta lui Constantin Trinks. Din program mai face parte și Simfonia nr. 5, în re minor, op. 47 de Dmitri Șostakovici.

Un pianist cu o personalitate artistică care excede claviatura, Daniel a fondat în 2017 Festivalul de Muzică din Neamț, orașul său natal, din dorința de a crea o platformă inovativă de afirmare pentru tinerii muzicieni. Mai recent fondatul Festival S#arp, care își propune „să stimuleze zona muzicii de cameră, nu foarte des întâlnită pe scena mare a Ateneului Român”, a marcat începutul de stagiune a filarmonicii. Tot din spectrul «Sharp» fac parte și S#arp Magazine, S#arp Talks, S#arp Minds, S#arp Scholarships. Despre toate astea sperăm să vorbim cu altă ocazie, poate la următorul concert!

Cum ai descrie Concertul pentru pian și orchestră nr. 1 de Ceaikovski?

Un Turn Eiffel care erupe din Muzeul Ermitaj și privește blocat spre mare.

Un concert foarte clar din punct de vedere interpretativ, dintotdeauna mi-a dat impresia unei simplități copleșitoare a exprimării, în ciuda tuturor jocurilor olimpice la care ești supus pe parcursul partiturii, care totodată reușește să transmită mesaje și emoții extrem de puternice și profunde, cumva universale, pe înțelesul tuturor. 

Îmi place aura butaforico-bombastică a ingredientelor, care duc papila auditivă de la o extremă la alta, cu momentele epice, monumentale în care decibelii rezonează apocaliptic cu marmura, dar care totuși parcă au notate la intrare un „memento mori” preventiv, care mai apoi se transformă și preiau o dimensiune pur umană și intimă, cu o dantelă reflexivă și o conștiință mototolită de remușcări, de dor și sentimentalism siropos.

Componenta socială din timpul concertului — am observat că încurajezi comunicarea cu publicul — cum potențează sau speculează vulnerabilitatea (e în joc miza vulnerabilității?)?

Componenta socială din cadrul unui concert e un pact cu diavolul pe care îmi place să mizez. Pe de-o parte, poate fi un bun afrodiziac pentru experiență și un steroid pentru emoție, pe de altă parte poate limita spectatorul la traseul pe care îl povestesc și cu care el nu se identifică neapărat, drept urmare poate pierde o experiență proprie. 

Mi se pare important ca, în limita derapajului aventuristic în logoree, artistul să intre în contact verbal și personal cu cel căruia urmează să îi fie disecată țeasta de sunete, să îl confirme ca existență și importanță, să îl facă cât mai permeabil sau vulnerabil cum spuneai la actul artistic, să distrugă bariera muzeistică de pasivitate și să îl ademenească la o colaborare activă. 

Există povestea celebră cu Beethoven care i-a zguduit bine pe niște spectatori dintr-un salon când a cântat în premieră Sonata pentru pian nr. 23, op. 57 zisă și “Appassionata” și care a fost mai apoi asediat cu întrebări din public despre povestea ei (fiind la timpul ei cea mai virtuoază sonată scrisă de Beethoven până să se nască mai târziu Hammerklavierul). Acesta a răspuns fără nicio vorbă prin încă o audiție a piesei. Eu nefiind compozitorul pieselor pe care doar le interpretez, mă gândesc că pot trasa scurt câteva direcții pe care și eu la rându-mi am mers până să ajung la concluziile muzicale pe care urmează să le prezint și să ofer câteva cărări clare în caz că ascultătorul se pierde prin stufărișul interpretării mele. Dacă toți artiștii ar avea curajul să schițeze verbal aceste poteci, cred că nu am mai simți atât de des că am ascultat de două ori aceeași piesă.

Joacă publicul un rol în reușita unui concert? Ce înseamnă pentru tine un concert reușit?

Da, eu cred că publicul joacă un rol la fel de important ca și interpretul și ar trebui să contribuie printr-un minim de documentare înainte să pășească în sala de concert, atât pentru propriul ghidaj, cât și pentru a descoperi artistul cât mai profund. Cum îi pot explica cuiva ceva din punct de vedere muzical, dacă acelei persoane îi lipsesc referințele necesare pentru a înțelege ce fac eu pe scenă? Publicul are un rol vital în tensiunea scenei, a clocotului energetic.

La fel cum eu mă aștept ca publicul să se lase spintecat de muzica mea, la fel și eu jonglez cu limita mea de a mă lăsa tranșat de idei și emoții pe scenă, sperând să mai rămân totuși fizic la pian să pot apăsa clapa, dar fără să țin instinctul ostatic. Cu timpul se ajunge la un balans, deja îl simt, în care triggerul emoțional se concentrează și devine mai compact, rezultând totuși aceeași intensitate, care se distilează natural cu cât ieși mai des la fierberea care se întâmplă doar pe scenă. Să mă pot conecta la echilibrul ăsta dintre focul creativ și claritatea interpretărilor spre public înseamnă un concert reușit. De-obicei îmi dau seama când ies de pe scenă după măcar un bis și îmi zâmbesc în oglinda din camerino, confirmându-mi din cap și cu o grimasă buzească că s-a stors o cremă grasă din repertoriu, una care să țină oamenii bine hidratați la cearcăne.

Componenta vizuală a muzicii. Contează? Tu cum asculți muzica? Cu ochii închiși? Probabil conștient (sau nu), unii muzicieni recurg la excentricități, tot felul de bizarerii sau exagerări care îi pot deranja pe „puriști”. Cum poți crea o personalitate artistică mai altfel, mai fresh, fără să aluneci în panta ridicolului?

Aspectul fizic poate camufla sau, dimpotrivă, dezvălui și mai adânc personalitatea artistului. Spre exemplu, Bozhanov este un pianist extrem de schimonosit pe scenă, dar toate diformitățile și strâmbăturile lui sunt expresive, impunătoare și, cel mai important după părerea mea, foarte sincere.

Publicul nu poate fi păcălit la nesfârșit prin jocul (împrumutat sau impus) de glezne, bazin sau alte încheieturi.

Cred că până și cei care mocnesc intens sub patinoarul de bale la categoria artiștilor exhibiționiști, ajung să se plictisească dacă nu există substanță și tensiune în cântatul propriu-zis. Actul artistic devine cumva ticsit de previzibil și misterul se risipește.

Sunt, de asemenea, posesorul unor alergii puternice la anumiți muzicieni, cărora pur și simplu nu le pot conecta muzica cu gonflația și apoplexia practicate sau, dimpotrivă, distanțarea sinistră de muzică și uscăciunea inimii cu care cântă.

Nu zic, am și eu păcatele mele de degustător liric și mă mai apucă acel bâzdâc cu spume la creierul mic pe scenă, dar încerc să nu mă las orbit de sentimentul propriei competențe și să ascult în permanență, să rămân într-un dialog onest cu pianul.

Cred că prospețimea vine odată cu asumarea personalității, cu toate ambiguitățile și aromele care fac parte din ea, și mai ales sinceritatea în gest.

În 2017 ai câștigat Concursul Internațional de Pian Arthur Rubinstein, eveniment care te-a lansat pe scena internațională. Cât de importante sunt concursurile pentru tinerii muzicieni și ce înseamnă, de fapt, competiția în lumea muzicală?

În mod ironic, cel mai important lucru de ținut minte e să nu te înscrii la concursuri cu gândul la premii. Pentru mine, competițiile au fost și vor rămâne o platformă fabuloasă de a obține în mod aproape gratuit vizibilitate și un prim pas în a te face cunoscut în cercurile muzicienilor, atât ale celor consacrați din juriu, cât și ale concurenților cu care ulterior poți lega amiciții muzicale, care să ajute reciproc mai departe. Am avut câteva experiențe în care am fost eliminat din prima rundă de concurs (Concursul din Leeds de exemplu), dar de unde am plecat cu numeroase contacte și o mână de concerte. Mai apoi, aș spune că au fost dintotdeauna un deadline fără de care nu mi-aș fi depășit anumite limite și nu aș fi stat luni de zile înțărcat la pian printre atâtea distrageri, să lupt cu spaima și să încerc să mă familiarizez cu acest fenomen prin über disciplina în studiu, mai ales după câteva secvențe Kubrick prin care am trecut. 

În 2016, la concursul BNDES din Rio de Janeiro, am aflat cu stupoare cât de devreme creierul nostru trage frâna de mână față de potențialul lui real, într-un moment în care m-am simțit aproape ca în filmul Truman Show unde totul părea să fie regizat pentru mine ca să am câteva revelații puternice. Pe scurt, m-am înscris kamikaze cu mult repertoriu nou din dorința unei reîmprospătări cu o ghilotină tremurând deasupra creștetului. Din exces de zel, am propus un repertoriu care nu putea fi digerat nicicum de articulațiile mele la vremea aceea, mai ales în prima rundă unde, printre altele, m-am aventurat cu suita Gaspard de la Nuit de Ravel, piesa etalon pentru cei cu tendințe sinucigașe, mai ales în cadrul unui concurs. Realizare pe care am avut-o bineînțeles după ce am aplicat pentru viză, cu biletele deja luate și hotelul plătit pentru două săptămâni. Colac peste pupăză, m-am trezit în finală cu Concertul nr. 3 de Prokofiev în prim condens cu materia mea cenușie și doar 5 zile la dispoziție pentru a asimila ultima parte a concertului (noroc cu o grevă a muzicienilor din orchestră și faptul că organizatorul mi-a respins schimbarea de ultim moment a programului), lucru care s-a întâmplat pe o pianină dintr-un liceu de lângă o favelă care spumega în ritmuri turbate de samba. Cinci zile am stat încarcerat de bunăvoie de dimineață de la 8 până la 10 seara, când mă anunța portarul, într-o portugheză empatică care îmi aducea aminte de accentul cald de acasă din Moldova, că e ora închiderii. S-a cadențat frumos cu încă un aur pentru România, dar foarte dur la palpitații, chiar traumatizant. Câteva zile la rând m-am trezit efectiv la persoana a treia, jonglându-mă spre casă prin aeroporturi de undeva din culisele capului.

Se spune că în artă există adevărata individualitate. Crezi în clasamente? Ce diferențiază un pianist bun de unul foarte bun?

Cine suntem sau devenim e în mare parte combinația oamenilor și ideilor cu care ne înconjurăm, microcultura sau scena în care alegem să jucăm. Pe cât sunt mai diferite și diverse față de noi, pe atât ecoul lăuntric al gândurilor se lărgește. Individualitatea vibrează cel mai puternic atunci când toate aceste elemente acumulate trec prin sita personală și sunt transmise original și fără dubii. Pascal Devoyon, profesorul meu din Berlin, spunea „când urci pe scenă trebuie să fii convins de adevărul tău, abia când ieși ai voie să îl iei la întrebări”. E suprasaturată piața de instrumentiști buni, chiar și de muzicieni autentici. În schimb, în ziua de azi îmi e din ce în ce mai clar că „diferența” dintre un artist bun și unul foarte bun se propagă printr-un management solid de PR, carismă socială, vitalitate în networking, organizare și noroc.

Relația dirijor-solist-orchestră. Ești un pianist imprevizibil, kamikaze, ești ascultător și docil? După întâlnirea cu Omer Meir Wellber din cadrul competiției Rubinstein, a urmat o colaborare specială între voi. Cum se nasc relațiile artistice de succes? Sunt pur intuitive, organice sau trebuie să le crești?

Ce-i drept, am o afinitate pentru dirijorii enfant terrible cu care simbiozez din primul paragraf al dialogului.

Pot avea, în schimb, și surpriza ca în „cabina” de dinaintea primei repetiții să nu simt neapărat acel „Pont d’Avignon”, dar ulterior pe scenă să se creeze acea tensiune fertilă care să stârnească actul artistic în mod creativ și spontan. De fapt, pentru mine ăsta e cel mai important și fericit scenariu. Schimbul muzical de replici. 

Lucrul acesta s-a întâmplat și cu Omer. Atmosfera de concurs nu m-a încurajat neapărat să socializez, și nici pe el, din frica „favoritismelor”, deci lucrurile au decurs destul de steril și pragmatic în preambulul repetiției generale. Pe scenă, în schimb, totul s-a acidulat atât de intens și natural, cu tot felul de provocări și experimente, încât îl simțeam ca pe un alter ego deghizat într-un câine de vânătoare. 

Relațiile de acest gen sunt foarte rare, dar există. Nu pot fi decât organice dar, ca tot ce se întâmplă organic, necesită la rândul lor o creștere atentă și perseverentă, pentru a evita să trăiești în inflația propriilor convingeri și pentru a înțelege și natura celui cu care îți construiești relația.

Rămânem tot la Rubinstein, unde te-am ascultat în finală cu Concertul nr. 3 de Prokofiev, concertul meu preferat. Ulterior, l-ai numit “my signature dish”. De ce este Prokofiev 3 “a warhorse”?

Concertul în cauză l-am simțit instinctiv parte din mine de cum l-am ascultat prima oară.

Scenariile fantastico-grotești care mă învăluie când îl cânt, îmbrăcate în seninătate și normalitate, mă transportă prin toate cadrele antigravitaționale ale lui Tarkovsky, prin zbuciumările sugrumate de nonsens ale lui Bulgakov, sarcasmul lui Tarantino și febra morbidă și fatalitatea lui Gherasim Luca. Se zbiară și se trântește grațios ca într-un accident de mașină, se fac scăldaturi în venin de cobre, se mângâie violent și se povestește despre cădița veșniciei, se glumește sarcastic fără hăhăială, se călărește haotic și delirant prin tot felul de coridoare din oglinzi, un areal unde trăiește, uneori sistematic, alteori autist, o cireadă de celule cu risc maxim de derapaj spre suicid, toate fiind conectate la un organism mamă cu argint viu în vene, care stă cu flinta în mărul lui Adam al pianistului norocos să o provoace.

Mai pe scurt o încercare sălbatică și iluzorie de a supraviețui în această intersecție înflăcărată și provocatoare dintre cele două lumi.

Că tot veni vorba, Rubinstein sau Horowitz? Ce alți pianiști îți plac?

Horowitz. Îmi plac pianiștii care au curajul, dar mai ales talentul de a curba timpul prin sunet. De aceea lista continuă cu Sergei Rachmaninov, Shura Cherkassky, Mikhail Pletnev, Krystian Zimerman, Cyprien Katsaris, Arcadi Volodos, Daniil Trifonov, Evgeni Bozhanov, Alexander Gadjiev, Lucas Debargue.

Cum îți alegi repertoriul? Cum construiești un program de recital de exemplu — creezi o poveste, un concept, ce criterii ai?

Tot ascultând repertoriu de pian, unele piese apar instant ca niște oglinzi și mă regăsesc în adn-ul caracterului lor, cum la fel de limpede aud anumite bucăți pe care le-aș putea interpreta diferit, dar convingător. După ce se umple lista, încep să gândesc un program în care piesele să se poată pune în valoare reciproc, iar la final le lăcuiesc cu câte o poveste. E important să ai cât mai multă verdeață în imaginație, să cauți locuri, tablouri, povești, oameni care să te inspire, și pe care să îi cari după tine în traistă, pentru ca ulterior muzica să aibă cu ce vibra în tine.

Niște lucrări pe care încă nu le-ai abordat, dar care există acolo ca niște dorințe muzicale care așteaptă să fie îndeplinite?

Concertul nr. 1 de Brahms. Pe cât de mult îl ador, pe atât de greu îmi e să îl încep după ce l-am ascultat cu Krystian Zimerman și Filarmonica din Berlin, interpretare în care s-a zis tot ce era de zis după părerea mea și nu știu cu ce aș mai putea contribui. 

Mai sunt piese pe care le-am studiat, dar încă nu simt că vor să iasă din crisalidă, cum ar fi ultimele 3 sonate de Beethoven și Sonata nr. 3 în Fa minor de Brahms.

Cum te-ai descrie ca pianist?

Chiar dacă poate părea mai mult o experiență personală felul în care mă manifest pe scenă, ca un ciorchine de metamorfoze kafkiene, de fapt e o manifestare a spiritului meu încă tânăr și deocamdată de nestăvilit pe care o las să se consume de la sine până la „maturizare”, respectiv aceea de a comunica publicului pe cât mai clar posibil și mai saturat ca nuanță, emoția sau caracterul piesei pe care eu o descifrez și interpretez. 

E o decizie pe care mi-o asum și care știu că intră în conflict cu principiile de bază ale altor artiști, mai obedienți poate compozitorilor și abordărilor istorico-isterice. 

Ce muzică asculți, ce filme îți plac, ce cărți citești și cum faci să evadezi din rutina de concert pianist? Ce faci ca să te depresurizezi, ca să revii la zero?

Îmi place mult muzica electronică, mergeam des în studenție la petreceri techno/house, în care am fost plăcut surprins să mă regăsesc atât de “deep” odată ce am descoperit și acolo, ca peste tot de altfel, artiști pasionați, rafinați, cu substanță și “know-how”. Când eram student în Glasgow, chiar am făcut câteva mixtapeuri și cu un poet prolific din România, Ștefan Baghiu, pe care îl mai găsești din când în când în Club Control la pupitru, ne-am jucat în producția câtorva piese electronice (Luminish – Prima Oară e pe YouTube cu Insula Euthanasius).

Prefer arta contemporană față de muzica din aceeași perioadă și sunt mare fan al avangardei în literatură. Din scriitorii mei preferați români, îl țin la pernă pe inegalabilul Gherasim Luca cu “Le vampire passif” (Vampirul pasiv, cu o introducere asupra obiectului obiectiv găsit), prozopoemele lui Sașa Pană și scrierile bizare și absurdo-fabuloase ale lui Urmuz.

În literatura universală mă distrez cel mai mult cu Bulgakov, la un moment dat mă gândeam să fac un program la pian care să acompanieze secvențe din Maestrul și Margareta, dar am zis să aștept totuși centenarul publicației în 2067. Mai răsfoiesc din Pessoa&Sons mult. Mi-am lins degetele după ce am citit “Les plaisirs et les jours” a lui Proust și tot sper să mă mai stimulez sinaptic și cu răbdare, să ajung să mă pot arunca „În căutarea timpului pierdut”. Oscar Wilde, Kafka, un Breton pe ici-colo, printre sesiuni, când mai flutur câteva pagini din scriitorii pe care îi găsesc aleatoriu cu predispunere la broderii între absurd, parodic și chiar grotesc. 

În ultimii ani m-am aruncat destul de tare pe experimentat cu pictatul și făcut colaje din tot felul de materiale și substanțe, lucru care îmi satisface total copilul interior și, în același timp, balansează abstractul din muzică și nevoia de palpabil, probabil moștenită de la tata și bunicul meu, ambii niște meșteșugari talentați.

Vorbim mult mai des despre reacția noastră în fața muzicii decât despre muzică în sine, ca noțiune abstractă. Ce crezi tu că e muzica?

O scufundare vertiginoasă în noi înșine, cu iluminarea tandră a locurilor ascunse și întunecarea treptată a altora. Invazia miraculosului în viața de zi cu zi. Un loc în care pot să îmi creez un univers paralel sau propria mea realitate. Cel puțin așa am simțit și simt în continuare de fiecare dată când mă așez la pian. 

Tot clocotul social în care fierbem zi de zi pe toate platformele de socializare, cărțile citite, mailuri și interacțiuni sociale, din toate acumulăm și împrăștiem la rândul nostru informații în exterior cu duiumul. Eu deja mă simt suprasaturat ca și cuantum de informație verbală, tocmai aici intervine muzica în limbajul ei abstract al sunetelor și ne forțează la introspecție, la distilarea tuturor informațiilor acumulate din exterior în ceva al nostru. Ne ajută să separăm gândurile potente de cele care ne atârnă de sinapse doar ca accesorii și care, de cele mai multe ori, nici nu ne aparțin. Nu vreau să insinuez că doar muzica poate provoca acest metabolism, dar observ că e din ce în ce mai greu în ziua de azi să ne oprim și să reflectăm activ la gânduri, și aici cred că muzica ajută enorm să punem frână, păstrând totuși motoarele pornite. Din muzică am priceput și simțit multe lucruri pe care încerc să le aplic și în viața de zi cu zi, cum ar fi că nu contează cât de încet progresezi atâta vreme cât nu te oprești, că luciditatea e principalul inamic al revelațiilor, că de la un punct încolo cu cât petreci mai puțin timp analizând, ajungi să ai mai mult timp să te bucuri, e mai indicat să avem o întrebare la care nu putem răspunde, decât un răspuns la care nu putem pune întrebări și că sunt zile în care ești porumbelul și altele în care ești statuia. 

CITEȘTE ȘI

Interviu Eva Garet după debutul cu Filarmonica George Enescu

Pe 7 și 8 decembrie, Orchestra Filarmonicii George Enescu împreună cu Christian Badea a propus un final basmic pentru anul aniversar Rahmaninov: Concertul Nr. 2, în do minor, pentru pian și orchestră, Op. 18 cu Eva Garet în rol solistic. Din program a mai făcut parte și Simfonia de tinerețe nr. 1, în re minor,

Citește mai mult »

Un interviu cu Vocea Filmelor – Irina-Margareta Nistor la Sunscreen 2023

Atunci când Irina-Margareta Nistor acceptă o conversație cu tine la a doua ediție a Festivalului de Film & Artă Sunscreen, îți faci bocceluța și pleci la mare.

Doamna Nistor are toate datele unui icon de cinema. De la rochia din dantelă neagră și accesorizare, până la cadența vorbirii și felul în care își ține mâinile… it’s the small gestures (and the big jewelry).

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: