Revista Tomis

Basmele și spaima

Facebook
Twitter
WhatsApp

Basmele care ne-au hrănit din plin copilăria sunt pline de întâmplări terifiante. Părinți cinici care-și abandonează-n bezna pădurii copiii neajutorați, vrăjitoarea care-i pun la îngrășat pe aceiași copii pentru a-i devora când se vor fi rotunjit suficient. Personajul care, după ce mănâncă niște copii ( de capră, e drept) le pune hârcile rânjite la pervaz, astfel că, văzându-i de la distanță, mama își imaginează că ei îi zâmbesc. Mă opresc aici cu exemplele, pentru că nu vreau ca scurta mea expunere să devină ea însăși o traumă. Păstrez, însă, ideea, că basmele, în vasta lor majoritate, sunt povești cu necazuri, unele din ele atât de teribile încât sunt imposibil de șters din memoria noastră afectivă. 

Din fragedă copilărie suntem expuși unor scenarii atât de catastrofale, încât suntem obligați să ne întrebăm: a) de ce ni se face asta și b) la ce duce asta.

Jonathan Gotschall este de părere că „fanteziile de joacă ale copiilor se concentrează neîncetat pe ideea de necaz”  (Gotschall, 2019) și susține că acest tip de abordare a poveștilor provine dintr-un anumit cablaj neuronal, cu alte cuvinte că înclinația spre scenariul catastrofist își are originea în biologia omenească. 

Deși cea mai la îndemână explicație este cea socială, unde poveștile pline de necazuri pe care le inventează copiii sunt numai ecoul ororilor auzite în poveștile de-acasă, J. Gotschall crede că basmele pline de orori sunt o modalitate evolutivă de pregătire a copiilor pentru încercările din viața matură. 

Că este evoluționară sau socială, lumea fanteziei copiilor nu e una a pisicuțelor și-a îngerașilor. E un univers crunt, plin de spaime și coșmaruri, un infern alcătuit din cuvinte. Rolul acestei lumi fictive este acela de simulator de viață sau, mai pe larg spus „ficțiunea este o tehnologie de realitate virtuală, străveche și foarte potentă, care simulează marile dileme ale vieții omului” (Gotschall, 2019)

Dar, dacă basmele copilăriei sunt infernale ca să ne pregătească pentru viața reală, asta nu înseamnă că viața reală este ea însăși o sursă a traumei și a răului? La această întrebare cu răspuns evident afirmativ, autori ca Steven Pinker sau Hans Rosling prezintă o perspectivă diferită. Optimismul autorilor este contagios, iar abordarea lor convingătoare. „Creierul nostru trage repede concluzii catastrofale, fără să gândească prea mult, pentru că odinioară asta ne ajuta să evităm pericole imediate” (Rosling, 2018) scrie medicul Hans Rosling construindu-și perspectiva optimistă pe mari seturi de date și statistici încurajatoare. Cu argumente istorice și filozofice, Steven Pinker detaliază felul în care violența, sărăcia cruntă și mortalitatea infantilă au scăzut până la niveluri de neimaginat acum 200 de ani. „Declinul violenței poate fi cea mai importantă și cea mai subevaluată evoluție din istoria speciei noastre. Implicațiile ei ating miezul credințelor și valorilor noastre – căci ce poate fi mai fundamental decât a înțelege dacă, de-a lungul istoriei sale, condiția umană a devenit constant mai bună, constant mai rea ori a rămas neschimbată?” (Pinker, Îngerii mai buni ai naturii noastre – De ce s-a diminuat violența, 2019).

Trăim, în prezent, în cea mai pașnică și sănătoasă epocă din istoria omenirii, motiv pentru Steven Pinker să propună chiar o revenire categorică la valorile Iluminismului deoarece „…atracția pentru ideile regresive este perpetuă, iar în favoarea rațiunii, științei, umanismului și progresului trebuie aduse întotdeauna argumente solide” (Pinker, Iluminismul azi, 2019)

Perspectiva generoasă a noilor iluminiști a putut reprezenta până acum puțină vreme o viziune credibilă. 

Teribilul război izbucnit în apropierea granițelor României ne domolește, cu siguranță, optimismul iluminist. După 77 de ani de pace, războiul clasic, ce părea vetust pentru că ne imaginam greu o luptă cu tancuri și oameni sfârtecați pe câmpul de luptă, revine în forță pentru a ne activa traumele străvechi, coșmarurile și cele mai profunde spaime. Basmele terifiante ale copilăriilor noastre se văd în mod direct justificate. Milioanele de refugiați ucraineni ajunși în România ne propun, fără voie, să ne imaginăm ce am face în locul lor. Trauma războiului ne afectează în moduri mai mult sau mai puțin insidioase și se manifestă prin panică, insomnii și dorința acută de a fugi. Amenințarea nucleară trezește în noi, după caz, amintiri ori imagini ale catastrofei depline, pe care ne grăbim s-o combatem cu iodură de potasiu. 

Retorica agresorului ne face să ne îndoim de fundamentele realității. Scenariile infantile prind viață, ca niște creaturi de coșmar care-și fac trecerea dincoace de oglindă, traversând pânza subțire dintre vis și realitate. 

„Pentru agresorii traumatizanți, cel mai bine este atunci când își pot justifica agresivitatea printr-o necesitate superioară pentru comunitate și își pot prezenta acțiunea reprobabilă drept un bine superior…Atunci ele ( victimele) pot fi tratate liniștit nu ca subiecți umani, ci ca obiecte și ca pleavă” (Ruppert, 2020)

Ne-ar putea ajuta traversarea granițelor să evadăm din acest proaspăt coșmar? Cu siguranță, pentru refugiații de război este o soluție imediată. 

Am putea, însă, să lăsăm vreodată în urmă însăși natura umană, generatoarea basmelor horror și a realităților încă mai negre? 

Pinker și Rosling par să răspundă afirmativ. Realitatea ultimelor zile, îi contrazice, însă, cu argumente convingătoare.

Până când vom ajunge la un plus de claritate în privința acestui subiect, societatea românească trebuie să treacă printr-o importantă încercare: proba realității. Spaimele noastre provin fie din fantasme, fie din realitatea concretă. Deocamdată, societatea românească este prinsă în jocul de oglinzi al fantasmelor. Trauma istorică produsă de regimul totalitar dispărut în decembrie 1989 își face simțită prezența consistent astăzi în felul specific de a reacționa al românilor în fața spaimelor induse artificial.

Cultura fricii în care sunt formate fantasmele românești este rezistentă la remedii care presupun gândire critică și abordare echilibrată. Într-o societate traumatizantă, ficțiunea ca străveche tehnologie de realitate virtuală nu mai este suficientă. Scenariile pragmatice, bazate pe date statistice și informații istorice, sunt necesare pentru dezvrăjirea societății ce se dovedește prea permeabilă la spaime iraționale, panică și manipulare. 

Bibliografie:

  • Cristea, D. (2015). Tratat de psihologie socială. București: Editura Trei.
  • Gotschall, J. (2019). Animalul povestitor. București: Editura Vellant.
  • Pinker, S. (2019). Îngerii mai buni ai naturii noastre – De ce s-a diminuat violența. București: Editura Publica.
  • Pinker, S. (2019). Iluminismul azi. Cluj-Napoca: Editura Asociației de Științe Cognitive.
  • Rosling, H. (2018). Factfulness. zece motive pentru care interpretăm greșit lumea și de ce lucrurile stau mai bine decât crezi. București: Editura Publica.Ruppert, F. (2020). Cine sunt eu într-o societate traumatizată? București: Editura Trei
DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: