Alex nu știe, că e tânăruț, dar eu știu: Dodel este OMUL! Că, dacă Dodel nu e, nimic nu e, vorba apostolului. Iată de ce: Dodel este creatorul unei specii literare unice, numite dodelism – ceva cu totul senzațional, explic imediat, bob zăbavă; și tot Dodel a copilărit în Algeria, ceea ce Alex n-a făcut. Concluzia? Mai jos.

Dodelismul seamănă cu un aforism, dar, spre deosebire de acesta („Aforismul este o cugetare, o judecată sau o maximă exprimată într-o formă extrem de concisă, memorabilă și expresivă, care sintetizează un adevăr general sau o părere despre viață”), dodelismul se aplică strict tâmpeniilor, fără legătură cu adevărurile generale sau părerile despre viață. Exemple: „Spălatul pe dinți e moft, e doar pentru confort” (cu sensul: chiar dacă te speli conștiincios pe dinți, tot la freza dentistului ajungi). Sau: „Materiile umaniste-s moft, ca să țină ocupați copiii oamenilor care n-au chef să se ocupe de copii” (cu sensul: părintele care are chef să se ocupe de copil îl terorizează cu probleme din culegerile de matematică). Sau (Dodel la merdenelărie): „Mie dați-mi numai două. Două d-alea, două d-alea și două d-alelantele!” (este futil, aici, să mai precizez sensul). Acum este clar de ce creatorul dodelismului este o persoană de o importanță uriașă pentru omenire în general și pentru literatură română în special, dar Dodel mai punctează o dată, prin faptul că numește Algeria „acasă” și pe bună dreptate, ceea ce niciun scriitor român nu poate face. Niciunul n-a copilărit la Oran și nu privește România ca pe un exil. Niciunul n-a crescut în limba franceză și nu simte româna ca pe un exil interior.

Nici Alexandru Lamba, autorul romanului Azilul meu (Polirom, 2024), despre care eu am auzit de la gașca de sefiști (autori și cititori de literatură science-fiction românească), printr-un concurs de împrejurări demnă de o cauză mai bună, dar nu contează, că am auzit, cum-necum. M-am simțit intrigat: un autor consacrat de SF să facă trecerea la mainstream? Să se reinventeze? Cum și de ce? Și mai ales: cu cât efort și cu ce succes? Încep cu ultima parte: succes trebuie să fi avut Lamba, din moment ce și-a publicat manuscrisul la Polirom – editură, după cum se știe, foarte selectivă, din moment ce are de ales între sute de manuscrise propuse de autori. Succes iar trebuie să fi avut, din moment ce viesparul lui de sefiști a început să se agite și să-l bârfească, unii de rău iar alții doar de ciudă, de-a ajuns bâzâiala lor tocmai până la mine, tocmai până hă-hă, în turnul de fildeș… așa c-am pus mâna și-am citit cartea, așteptându-mă la cine știe ce dulcegărie de amator frustrat.

Nu. Nicidecum. Fără să mă cunoască, fără să fi auzit de mine – cum n-auzisem nici eu de el – Alex Lamba a scris un roman exact așa cum predic neîncetat, ca profetul în pustie, că trebuie scris un roman românesc contemporan: cu români și cu neromâni, plasat în varii spații geografice (nu doar în Siliștea-Gumești sau în Pripas, ca să fiu cât mai bine înțeles), cu punct de ancorare în real, adică într-un eveniment istoric, dacă se poate de interes planetar sau european, nu de interes sătesc (cânepa mătușii Mărioara din Humulești, spre pildă), și care, odată tradus în orice limbă, să fie interesant pentru un nativ al acelei limbi. Cu alte cuvinte, de la un roman românesc contemporan cer universalitate, nu specificitate locală. 

La 1 mai 1962, forțele militare franceze au efectuat un test nuclear în Sahara algeriană (la momentul respectiv, Algeria era o națiune în tranziție, aproape independentă, iar Franța își păstrase doar dreptul de a mai face un test-două, la siturile deja construite în deșert). Locul ales a fost muntele Tan Afella. Totul a mers nu foarte prost, ci catastrofal de prost. Nu era suficient: de față erau și două obraze subțiri, Pierre Messmer (ministrul Apărării) și Gaston Palewski (ministrul Cercetării). Vă dați seama că cei doi barosani au șters putina primii, fugind ca potârnichile de la locul accidentului atomic (da, asta a fost) și lăsându-i pe pifani să se descurce (să „rezolve problema”, cum spun grangurii), iar pe localnici să încaseze radiațiile care au făcut zona nelocuibilă pe termen lung – dar de unde să știe asta bieții nomazi, mai ales după ce francezii au strâns tot și au plecat acasă?

Acesta este „punctul de ancorare în real” de la care pornește autorul în construcția cărții. Radu și George sunt doi bănățeni care fug din România comunistă – nu sunt frontieriști, nicidecum, sunt ingineri care „aleg libertatea” și nu se mai întorc dintr-o delegație – și-și caută de lucru prin Franța, ceac-pac, ca toți imigranții: mai la salubritate, mai la spații verzi, muncește omul unde poate, că așa-i la început. Numai că ei doi sunt altfel. Nu numai ingineri, dar și vorbitori de franceză, și foarte buni la matematică și fizică, dar și – urechile la mine – sudori cu experiență, și aici bag un băț prin gard: nu cumva școala lui Nea Nicu ne-a educat prea bine?!

Că, dacă Radu și George nu veneau din România cu educația lor superioară, într-adevăr superioară, viețile lor ar fi urmat altă cale, iar Alex n-ar mai fi scris acest roman. Așa, însă… George moare, iar Radu moare ca român și renaște ca beduin, ca algerian și ca arabofon, ceea ce mă face să-mi scot pălăria în fața scriitorului Alexandru Lamba. Tupeu narativ am și eu, ba chiar cu ghiotura, dar el mă taie! 

Unde pot să cârâi ca un clapon, în privința alegerilor literare ale autorului: lupu-și schimbă părul, dar năravul ba. Lamba s-a format ca sefist și n-a putut scăpa, în Azilul meu, de ispita de a băga în text niște pasaje SF care puteau foarte bine să lipsească; oricum, eu unul le-am sărit la lectură, că tot nu-nțelegeam nimic. Ar mai fi și lunga discuție din primul capitol, dintre Radu și ofițerul care-l recrutează, discuție atât de tehnicizată cu termeni de specialitate, încât un cititor slab de înger (sau care încă are coșmaruri că dă bacul la mate) ar putea lăsa cartea din mână. Și-ar fi păcat. Acesta e-o carte cu care literatura română stă bine pe picioare. Parol!