Erau șase: una mov, una galben-închis, una de-un maro hidos, una albastră, una verde și una roșu cravată-de-pionier. Un set de căni de camping, din polipropilenă, cumpărate din magazinul Auto Moto Velo Sport, de la etajul patru al proto-mall-ului Unirea, cândva în ultimii ani de comunism. Nu se mai știe cine le-a cumpărat. Cea maro e și acum la cumnată-meu, despre alte două (mov și galben) nu știu nimic, cea albastră a ajuns la cel mai bun prieten al meu, care a uitat unde-a pus-o, iar cu ultimele două, roșie și verde, m-am cărat eu în Belgia când am emigrat. Am lăsat în țară toată agoniseala de-o viață (cărțile, întreaga bibliotecă), dar am luat cu mine cele două căni și-o pereche de bocanci, vechi ca istoria, tot de acolo cumpărați. Ziceam că-mi vor trebui, că voi face trasee prin Ardeni, așa cum făceam prin Carpați. N-am făcut nimic, ani de zile. Anul ăsta, în ianuarie, am luat cănile și le-am dus la gunoi, la reciclabile (bocancii îi aruncasem demult, că puțeau). Nevastă-mea a rămas paf: „Ai tu inima să le arunci, dup-atâta amar de ani?!”. Da. Am avut inima aia. Citisem romanul Camping (Polirom, 2025), de Lavinia Braniște.

Sofia emigrează în Spania de foame, mai întâi ca „ilegală”, apoi izbutește să-și facă acte și devine imigrantă în regulă, fără să se integreze vreodată. Învață o spaniolă rudimentară dar funcțională, are joburi amărâte, din care pune ban pe ban, în afară de ce trimite în România, pentru creșterea lui Robert, fiul ei. Timpul trece. Robert devine bărbat, Sofia devine pensionară dar continuă să lucreze în campingul El Titi, de undeva în sudul Spaniei, un loc ciudat, fără nimic supranatural în el. Oamenii de acolo alcătuiesc un sat, de fapt, unul din acele comunități de mileniu trei, care n-au încă un nume – dar vor avea, pentru că ele există și devin tot mai multe, în toate țările din jurul Mediteranei. Mă voi întoarce la acest sat.

Am fost întrebat de ce mi-a plăcut atât de mult romanul Laviniei Braniște. Am stat să mă gândesc pe îndelete, pentru că nu vreau nici să fiu nedrept, nici să jignesc pe cineva. În primul rând, mi-a plăcut pentru că este cu diasporeni; iar eu, ca diasporean, țin în mână un ciocan, deci toate lucrurile pe care le văd mi se par cuie. Dacă e să mă exprim într-un alt registru, mie mi se pare că dezțărarea este cel mai important lucru care i s-a întâmplat poporului român în acest secol. Ia să vedem: în secolul trecut au fost războaie, revoluții, uniri, dictaturi, pogromuri, rebeliuni, exiluri, foamete, răscoale, urbanizare, alfabetizare de masă și multe alte fapte care – în bine sau în rău – au schimbat complet o națiune cumva anistorică. E adevărat că și secolul XIX fusese plin de evenimente, dar la o scară mult, mult mai mică; românii își putuseră păstra iluzia că „se schimbă forma, dar nu și fondul”. E iarăși adevărat că mulți au intrat în secolul XXI cu aceeași iluzie, dar a urmat acest exod gigantic, „fuga de acasă” a milioane de oameni, și mi-e teamă că iluzia s-a cam dus dracului. Bref, mie mi se pare că dezțărarea este cel mai important lucru întâmplat românilor în acest secol. Cu alte cuvinte, că este cel mai gras subiect literar pentru un scriitor român. 

În al doilea rând, eu văd Camping ca pe un roman curajos, foarte curajos. Autoarea are două personaje principale – Sofia și Robert – în jurul cărora își țese pânza, dar mai are și personaje secundare, și nu puține, în jurul cărora construiește o lume. Ce lume? A New Brave World, dacă pot să spun așa și iată că pot. Sunt personaje la care scriitorii români au fost orbi până acum: pensionarii nomazi. Nimeni nu i-a luat în seamă: nu sunt români, ci „planetari” sau cel puțin europeni, nu sunt săraci (iar scriitorii români au un adevărat cult pentru săraci), și nu există în „țările cu iarnă” cum e România. Dar ei există și vor fi tot mai mulți. Poate că tu și cu mine, soră cititoare și frate cititor, vom fi cândva ca ei. Poate că vom fi ei. Pensionari nomazi, mutându-ne cu rulota din camping în camping și din țară în țară, cum fac personajele lui Braniște. Sau poate că nu. Dar parcă poți să știi? 

Dar mai sunt în carte și niște personaje care nu sunt personaje. Sunt vocile românilor stabiliți în Spania, pe care autoarea le ia (pe ele, pe voci) direct de pe grupurile de discuții online și le așază în pagină fără să le comenteze, interpreteze, explice sau discute. Oamenii aceia sunt vii și Lavinia Braniște îi bagă în roman așa, de vii, fără să-i prelucreze literar. De ce numesc asta un act de curaj? Pentru că românii noștri nu sunt așa cum am vrea noi să fim. Ba chiar deloc: din polifonia vocilor se desprinde un caracter național mai degrabă urât. Meschin, răutăcios, neonest, pus pe ciupeală și totdeauna gata de ceartă. Oare ăștia suntem noi?

O, da. Ăștia suntem. Braniște e nemiloasă ca un diamant de tăiat geamuri: Sofia și Robert sunt doi proști. Iar eu numesc asta drept ceea ce este: curaj. Fără doar și poate, acesta este curaj literar, din punctul meu de vedere. Pentru că Braniște – spre deosebire de autorii clasici care-și detestau personajele proaste, cum făcea Duiliu Zamfirescu, de pildă – îi iubește pe Sofia și pe Robert. Se simte asta din scriitură. Îi iubește, îi înțelege, nu-i judecă, îi lasă așa cum sunt: proști, îngrămădiți, niște copii speriați în corpuri de adulți (în plină putere cel al lui Robert, în pragul degradării cel al Sofiei), naivi care habar n-au cum să se raporteze la bani: Robert își vinde apartamentul și bagă banii într-o speculație cu cryptomonede, pierzându-i pe toți. Sofia muncește ca un câine și nu-și oferă nimic pentru sine, ca să strângă bani și să-i cumpere feciorului un apartament; mă tot întreb care dintre ei este mai tâmpit, mama sau fiul? Dar Sofia mai face ceva, așa că, dintre ei doi, pe ea o aleg.

Sofia adună lucruri „vechi dar bune” de prin camping, le face pachet și le trimite în România. Cu timpul, cu anii, pachetele se fac zeci, apoi sute. Bătrânul, tatăl Sofiei și bunicul lui Robert, nici nu le mai deschide, după o vreme, ci le depozitează undeva în curte, într-o magazie. Sute, poate mii de obiecte folosite, „vechi dar bune”, cu care Sofia vede ea ce face, odată ce se întoarce în țară, la pensie.

Am citit cartea Laviniei Braniște și am aruncat cele două căni de polipropilenă, „vechi dar bune”. Eu nu sunt Sofia, numai c-a fost nevoie de un roman curajos ca să-mi dau seama c-aș fi putut ajunge să fiu. Cumnată-meu nu va arunca niciodată ultima cană din set, cea de-un maro hidos. Știți de ce. E veche, dar e bună.