O familie este cel mai mic grup social care împărtășește valori și atitudini, principii și idealuri. Când încetează să mai fie o familie un astfel de nucleu? Structurată în trei părți, ligaturate tematic, pelicula Father Mother Sister Brother (2025), în regia lui Jim Jarmusch, restituie un vid de comunicare între generații, din perspective diverse, uneori copleșitoare. Filmul explorează dinamica relațiilor dintre părinți și copii (copiii nemaifiind dependenți de propriii părinți), iar contextele în care funcționează îi îndepărtează ad infinitum de lumea de care s-au desprins.

Unele personaje se mai hrănesc din amintirile din copilărie, altele au abandonat demult peisajul blurat al acelei lumi aureolate, din care supraviețuiesc parțial emoții (adesea negative, în tot cazul, tulburătoare, legate de propria identitate și de frustrări prelungite în viața adultă) și irizări încețoșate ale unei existențe care se încăpățânează să reziste timpului neiertător. Fiindcă părinții îmbătrânesc (și pier – unii stupid, ca în ultima secvență, rămânând, astfel, încremeniți în vârsta atemporală a părinților nonconformiști, curajoși, deși falimentari), copiii devin, la rândul lor, adulți ce se înscriu inerent în ecuația similară a neputințelor parentale.

În tot cazul, cea mai recentă peliculă a lui Jarmusch, premiată cu Leul de aur la Festivalul Internațional de Film de la Veneția, explorează cu mult rafinament o serie întreagă de rezoluții individuale: fiecare personaj este, în felul său, o insulă de singurătate, dând dovadă pe alocuri de euforie, de ambiții meschine sau augmentând fondul privat de limitări.

Ca un soi de liant al celor trei secvențe este imaginea skaterilor spre care evadează privirea câte unui personaj, în diverse momente: simbol al libertății absolute, al tinereții infinite și al lipsei de griji, pandant al bucuriei de a trăi.

În prima secvență (Father), discuția dintre frați despre cheltuiala tatălui văduv se derulează cu încetinitorul de-a lungul unui drum prin pădure, înspre o localitate americană izolată; jocul firesc al camerei redă cadre din interiorul mașinii în care se află Jeff (Adam Driver) și Emily, sora lui (interpretată de Mayim Bialik), apoi perspectiva panoramică asupra heleșteului împletită cu detaliile referitoare la mica bibliotecă a tatălui (în care descoperă Psihologia fascismului de Wilhelm Reich sau cărți ale lui Noam Chomsky ori un compendiu al lui Diogene), pozele de familie, apa care picură obsedant în chiuvetă, peste vasele murdare (semn că bătrânul tată nu făcuse nicio reparație la pompa de apă, deși primise bani de la fiu). Lacul înghețat, privit dinspre casa aparent primitoare, pare să îi izoleze pe toți – copii și tată – de lumea exterioară. Dialogurile seci, răspunsurile scurte și distante accentuează neputința de a comunica, iar scena în care tatăl folosește toporul pentru a arăta cum taie lemnele este exasperantă. De asemenea, odată cu discuția referitoare la ceasul scump al tatălui (interpretat de Tom Waits), pentru Emily devine evident că lumea tatălui este cu totul desprinsă de cea a propriei familii. Este comic răspunsul tatălui la întrebarea de conivență dacă mai „ia ceva” (în sensul de medicamente, având în vedere vârsta înaintată), iar acesta răspunde că „nu mai ia nici LSD, nici barbiturice, nici tranchilizante pentru cai”. Dincolo de tăcerile stânjenitoare descoperim oameni care nu au ce să-și spună. Mașina nouă acoperită cu prelată din dosul casei și mașina veche rămasă în parcarea din față, canapeaua nouă acoperită de pături zdrențuite amplifică distanța iremediabilă dintre personaje, subliniind, o dată în plus, antiteza dintre viața nouă a tatălui (despre care copiii deveniți adulți nu au niciun habar) și viața trecută, rămasă în fotografiile de familie, spre care își mai îndreaptă, din când în când, privirea oricare dintre ei.

Secvența a doua (Mother) este construită în jurul motivului ferestrei, dincolo de care lumea rămâne încremenită cu toate neajunsurile sale, în vreme ce microuniversul domestic pare desprins dintr-o poveste în care Alice in Wonderland a mai îmbătrânit puțin, face terapie la telefon o dată pe săptămână și a devenit scriitoare. Așteptându-și fiicele adulte la vizita anuală, de-a lungul căreia beau ceai, relatând sumar cum e le viața, mama (interpretată de magnetica Charlotte Rampling) menține o distanță sterilă față de cele două invitate ale sale, Timothea (Cate Blanchett) și Lilith (Vicky Krieps). Această a doua parte – tutelată de prezențe feminine – este pusă sub semnul imaginii fluturilor care, crescând, zboară în direcții diferite. Asortându-se din greșeală cu roșul pe care îl poartă mama, avem impresia că fetele greșesc constant încă din primele momente. Dacă lui Lilith nu-i pasă de nimic, nici de felul în care arată casa, nici de prăjiturile apetisante, tot ce își dorește, de îndată ce intră în casă, este să plece cât mai repede, în vreme ce sora mai mare, Timothea, se află la polul opus: aduce flori mamei, îi laudă vestimentația acesteia, pregătirea mesei, deși pare, la rândul său, sufocată de un ritual obositor și inutil. Deși adulte, fetele se comportă asemenea unor puștoaice. Și aici apare imaginea Rolexului contrafăcut al lui Lilith. Ceea ce au în comun toate trei este singurătatea, care le îmbracă diferit pe fiecare.

În cea de-a treia secvență, Sister Brother, acțiunea se desfășoară la Paris, aducându-i în prim-plan pe gemenii care și-au pierdut de puțină vreme părinții într-un accident aviatic din Insulele Azore și care trebuie să se ocupe de mutarea obiectelor care le-au aparținut acestora.

Fiecare personaj din cele trei secvențe, fie că acțiunea se petrece în Statele Unite, fie în Irlanda, fie în Franța, dă noroc (semn al revederii și al bucuriei de a fi împreună): cu apă, cu ceai, cu cafea. Gemenii se întreabă retoric: „nu te bucuri că am avut părinți atât de neconvenționali?”. În ultima secvență, jocul celor doi tineri prin camerele golite de amintirea celor care au viețuit cândva în apartamentul parizian amplifică vidul de comunicare: dincolo de ușile deschise, dincolo de ferestrele ferecate, e un joc al incertitudinilor și al luminilor care orbesc. Și gemenii găsesc în „cutia cu amintiri” poze, desene vechi, ochelarii mamei dispărute, certificatul (falsificat) de căsătorie al părinților. Imaginea din final, când Billy (interpretat de Luka Sabbat) o duce pe sora sa geamănă, Skye (Indya Moore), la depozitul în care strânsese tot ce găsise în apartamentul părinților este apăsătoare: perfect aranjate, obiectele acelea încetează să mai aparțină cuiva.

Filmul se încheie simetric cu muzica de la început, un soi de plonjare continuă într-o lume cu care ne confundăm, de care ne dezicem uneori, spre care ne îndreptăm hipnotic alteori. Pelicula lui Jarmusch deschide numeroase ferestre spre o astfel de lume.