„Tătăilă”. Cu acest apelativ absolut jignitor, Codruț Baciu (40 de ani) mi-a dat un prim cot în plex, ceea ce m-a făcut să mă pliez ca un briceag. După ce mi-am înghițit lacrimile și rușinea, eu, Mihai Buzea (54 de primăveri) am continuat să citesc volumul de debut al autorului: Împărăția cerului și a eclerului (Polirom, 2025). Copiez aici părți din monologul meu: „Cu ce sunt vinovat? M-am născut când m-am născut, m-am născut unde m-am născut, și cu ce sunt eu vinovat pentru toate astea? De ce vă împiedicați de mine? Ce v-am făcut eu? De ce mă vreți mort? Ca să jucați tontoroiul peste cenușile mele? Vă va face asta fericiți?”.

Din păcate, știu răspunsul. Da, vă va face fericiți. Și eu mă uit la cei de dinaintea mea, care se tot târâie prin literatura română contemporană, c-un roman la doi-trei ani, imediat lăudat, recenzat, nominalizat și premiat de alți moși ca ei, pe la tot felul de festivaluri de provincie, cu mese rotunde, cu tămâieri ca de la bătrânel la bătrânel, cu interviuri pupincuriste luate de lupi tineri cu foamea-n gât (în general, „seniorii” au acces la bani publici, au de unde arunca ciolane lupanilor). Așa că de ce mă mir de felul cum se uită Baciu la mine? Tătăilă! Dar ce-i corect e corect.

Împărăția cerului și a eclerului este un volum de proză scurtă lucrat după toate regulile atelierelor de scriere creativă bifate de autor, adică merge pe realism pur și dur, mincinos autobiografic, conform dictonului-far pe care Marele Sur îl repetă celor de sub mâna lui de fier: „Scrieți despre ce știți, scrieți numai despre ceea ce vă pricepeți!”. Și Codruț, aparent, l-a ascultat pe Sur și a făcut exact asta: a scris despre copilărie, despre tenis, despre muzică, despre părinți și copii, despre elevi și profesori, despre fotbal și despre moarte, despre iubire și despre limba franceză. Dar numai aparent. Pentru că, dacă ar fi mers strict pe rețeta Maestrului, ar fi dat o carte proastă, în linie cu toate cărțile proaste care apar ca ciupercile după ploaie. Dar Codruț a adăugat rețetei un ingredient secret, pe care aș vrea să mă laud că l-a învățat de la mine, dar aș minți. Vocea. Da-da. Acest volum este un Codruț Baciu și nu poate fi confundat cu nimic altceva, cu niciun autor sau autoare din fabrica Marelui Sur. 

Zece povestiri are volumul, nu mai multe. Dacă nu m-am ramolit chiar de tot, ar trebui să am dreptate când afirm că preferata autorului este perechea Oli – Zeno; admit că-i o reușită, o abordare extrem de interesantă, deși nu spre aceste două texte se îndreaptă preferințele mele. Concret: în al șaselea text al cărții („Zeno”) avem parte de o Voce tristă, furioasă, rănită, chiar ucigașă, deși resemnată. Este vocea lui Zeno Adamescu, un jucător profesionist de tenis, dispus să calce pe cadavre ca să urce în carieră și să facă bani, citez: „Sunt peste trei mii de jucători profesioniști de tenis. Maximum trei sute fac bani din asta, o sută trăiesc bine, treizeci sunt bogați, primii cinci sunt superstaruri. Eu sunt pe locul 200 în lume și vreau să fiu superstar. Mama are dreptate: primul pas este să vrei”. Ce face și ce nu face Zeno e treaba lui să facă și este treaba mea să nu vă spun, dar rețineți din acest citat două lucruri: Vocea și mama. Vor mai apărea. Sunt foarte importante.

În ultimul text, acolo apar din nou. „Oli” este încheierea volumului și a poveștii lui Zeno, chiar dacă, în sens cronologic, acolo începe povestea sa, cu dragostea totală, fără rest și fără noroc, pentru frumoasa, neuitata lui Olivia (fata este perfectă, din toate punctele de vedere – îl trage pe Zeno într-o biserică din Sovata, unde îl iubește ca o femeie adevărată, citez: „Am ajuns din urmă o mămică cu un cărucior, iar Oli mi-a sărutat cotul. Din sens opus, câțiva punkeri beți și zgomotoși se apropiau cu pași mari și inegali. Eram invincibil, eram cu Oli și, când ne-am intersectat, m-am răstit la ei să vorbească mai încet, că bebelușul ăla doarme. S-au uitat la mine ca la un dement, apoi au încetinit pasul și dintr-o dată au început să comunice șoptit, fără să mă scape din ochi. Tot șoptit mi-a zis și Oli «te vreau acum», așa că am intrat în prima clădire care ne-a ieșit în cale. S-a nimerit să fie o biserică. Un sfert de oră mai târziu, am ieșit de-acolo ciufuliți și hotărâți să ne trăim viața fără regret, așa cum alții n-au curaj s-o facă”). Iubirea lui Zeno pentru Olivia și a ei pentru el mi-a făcut inima să-mi bată foarte tare, ca și cum așa ceva ar mai fi de nasul meu; pentru moment îmi uitasem anii. Dar nu mai e. Tătăilă.

După ce Olivia pleacă la bursă, scrotul lui Zeno se face mic, mic de tot, foarte mic, cel mai mic. Iar el îl dă de bunăvoie pe mâna maică-sii (v-am zis s-o rețineți!). Care îl transformă pe băiatul ei distrus de iubire într-un monstru: „Eu sunt pe locul 200 în lume și vreau să fiu superstar. Mama are dreptate”. Iar monstrul face ceea ce fac monștrii: bani. Cum? Oricum. Rupând oase prin veceuri, dacă e nevoie. Și e nevoie: nu toate meciurile de tenis pot fi câștigate pe teren. Așa că Mama, fațetă malefică a feminității, rupe oasele cu mâinile ei fine: a fost asistentă medicală.

Dintre cele zece povestiri, preferata mea este a doua, „Rose Bowl”. Toți băieții din gașcă adună abțibilduri cu fotbaliști, dar Găboanță este singurul care se apropie de potou: mai are nevoie de un singur abțibild, cel cu stadionul Rose Bowl din California. Și ce nu face Găboanță pentru a-și completa colecția! Practic, totul, și chiar mai mult decât atât: cel care-l crește, bunică-său, a fost securist și și-a păstrat ascendentul asupra micului oraș de provincie, așa că băiatul profită din plin de prestigiul bunicului pentru a face rost de abțibilduri. De toate, nu, de aproape toate: cel cu Rose Bowl cade în mâinile Ratonului, dușmanul de moarte al lui Găboanță, care n-are de ales. Îl aruncă în luptă pe bunic. Și atunci noi, cititorii, trăim epifania, alături de Raton și de Găboanță. Omnia vincit amor. Nici Ratonu n-are părinți, și el este crescut de o bunică singură. Cei doi bătrâni se iubiseră cândva. Pe viață și pe moarte. Iar în comunism, asta însemna altceva decât în lumea Raton – Găboanță. 

Despre prima proză a volumului („Hoquet”) nu spun decât: e povestea mea de dragoste cu profa de franceză de aici, din Belgia, cu frumoasa, neuitata Laura Williquet. O voi scrie, dar pe bani, nu pe nuci, ca Baciu. Apropo, știți ce vârstă avea personajul gratulat cu acel „tătăilă”? 29 de ani. Putea să-mi fie fiu. Lejer.