Este ceva epocal și sălbatic în cele trei secțiuni poematice ale volumului Inoxidabil, (Casa de Editură Max Blecher, 2024). Constantin Iftime ne propune aici o construcție în trei acte care respinge naivitatea afirmațiilor liniare, solicitând cititorul să suporte imaginile cele mai grele, dar și să râdă de grotesc. Inoxidabil pare un tri-portret al lumii, alternând construcția (în sens arhitectonic, social, imaginar), războiul intern și extern, melancolia verii, memoria sexuală și mizeria politică. Tema centrală – dacă se poate vorbi de una – e oscilația dintre dorinţa de autenticitate și jalnica impostură a discursului oficial, dintre foame și opulență, dintre urât și sublim, dintre politic și intim. 

Partea I ridică un templu al elementelor: neon, cărămidă, nisip, neoane politice („de la conservatori, neoliberali, la socialiști”) care sunt „elemente adorabile de construcție”. Aici, vocea se afirmă ca un constructor frustrat și totuși entuziast, care vrea să clădească, dar alături de el sunt „o mulțime de poeți mucaliți/  […] burtoși […] femei aristocrate, feministe/ sătule și grase. Fantome lacome, printre bătrânei, maturi, politicieni,/  bufnițe vopsite. Fantome lacome… bufnițe vopsite”. (Elemente adorabile de construcție) Aceste versuri evocă ambivalența: frumusețea ideilor, dar și gunoiul pe care îl adună, mizeria din jur („gropi împuțite de cancere benigne, pline de ace de seringă, de pastile”). E o estetică a contradicției – dorința de mare, de frumos cosmic, însă legată de realul corporal, de detalii sordide. Stilistic, vocea se strecoară într-un registru expresionist: corpuri, organe, contaminare, urât vizibil. Dar nu doar horror: completat de exaltare, de energie. Ochiul atent poate observa aici rigoarea construcției imagistice și plasticitatea: „aur topit pe năsuc”, „vâsla asta e un cașalot eșuat”. Calitatea imaginilor, combinată cu disonanțele, produce un efect de real distorsionat – viu, dar dureros.

Partea a II-a continuă într-o zonă geopolitică/ideologică: război aproape, limbi necunoscute, „îngrămădiți ca vitele spre lumea noastră nouă” (Există un drum), oameni deprimați, dar încă vorbind, încă mai crezând. Este ca un tablou al decăderii, dar și al fecundității rezistenței: „Ani întregi am fost gata/  Să primesc partea mea de lume caldă,/  Ecologică […]/  Dar nimic nu a rămas.” (Firul de iarbă trăiește acum independent) Linia aceasta este emblematică pentru ceea ce se pierde: idealul „ecologic”, autentic, comunitar etc. Totuși, durerea nu cedează şi nu se complace. Poetul rămâne vigilent: vorbe necunoscute, aspectul exotic, monstruos al realului care se extinde („animal uriaș/ cu mișcări obscene, din seringi, din sex”). Și când vorbește de melancolie, nu e sentimentalism trivial, ci o melancolie curată, ca o rană deschisă. O imensă spovedanie a unei conștiințe care nu mai reușește să distingă între real și halucinație, între viața istorică și cea viscerală. Discursul e când retoric, când murdar-metafizic, cu nota aceea de sarcasm resemnat prin care poetul își maschează vulnerabilitatea. Războiul – pretext sau nu – devine un soi de eczemă ontologică, un semn că lumea, ca organism, este în declin. Constantin Iftime nu mizează pe viziune, ci pe acumulare: straturi de imagini, frânturi de biologie, politică, erotism stricat, domesticul ridicol, toate puse într-o centrifugă a disperării. De aici și poezia – dezordonată, barocă, voluntar excesivă –, care funcționează ca un diagnostic, o simplă piesă de schimb într-un aparat cosmic ce nu-și mai justifică funcțiile. Poemul testează și limitele corporalității. Nu e însă un naturalism feroce, ci o încercare de a radicaliza intimitatea, de a forța cititorul să simtă derapajul lumii în propria carne. În spatele acestui „mizerabilism metafizic” răzbate totuși un rest de tandrețe. 

Partea a III-a coboară spre personal, spre interior, ca o mixtură de inocență pierdută, dor, alcool – însă nu idealizate, ci maculate de compromis, de ezitare. Apoi, pervertirea la tot ce presupune exteriorul: marii poeți, politicienii, viața străzii, capitalismul, patriotismul în vers, prostituția discursivă. Poemele devin reflexive, aproape confesive, dar cu o mască de război cultural: se compară cu Infernul, cu Svidrigailov, cu figurile literare mari și corupte, și pare un soi de judecată morală făcută din interior: „Am înotat pe spate, pe burtă,/ Apoi bras, în forță./ Ca să mă răzbun […]/  Noaptea scriam mult. Îngrămădeam tone de murdărie/ În fiecare frază contorsionată ale unor mode eșuate…” (Ultima vară în sat) versus „Voi fi Tabor, Revoluția, un Harry Potter din tuci și turtă dulce/ Cu ochelari rotunzi./ Cu o gaură neagră în cap pentru fiecare stea pitică./ Voi scrie un reportaj,/ Despre pericolele literaturii traduse pentru americanii cei proști./ Versuri sărace,/ Limpezi. „Prefer să se înțeleagă chiar sensurile blânde ale acestor criminali de război” Autentică radiografie a deteriorării corpului, a limbajului, a comunității. Departe de orice nostalgie pastorală, „ultima vară în sat” devine aici un spațiu al toxicității fertile, un loc unde biologia și discursul social se infiltrează reciproc până la indistincție. Iftime construiește o poetică a excesului controlat: imaginile se succed cu o violență calmă, organică, iar mizeria, kitsch-ul sau erotismul nu sunt simple ornamente, ci indici ai unei lumi care se „autodizolvă” în timp real. Poemele se deschid și spre un eseism fragmentar, care repune în circulație mitologii literare (de la Pound la Homer), dar doar pentru a demonstra modul în care acestea s-au golit de forță într-un prezent dominat de politică, economie și biografii ratate. Poetul supralicitează intenționat acest amestec de referințe înalte și corporalitate degradată: nu pentru a șoca, ci pentru a arăta cum canonul însuși devine un cadavru retoric, recuperabil doar prin ironie și furie. Forța volumului vine tocmai din această combinație rară între visceral și conceptual: o scriitură densă, febrilă, dar mereu conștientă de propriile mecanisme, de poziția ei într-un câmp literar saturat de clișee. În poezia Încrezători în egalitatea socială se conturează o imagine a unei lumi în care egalitatea socială este redusă la un „fenomen demografic”, un „punct de cotitură” ce ascunde o realitate mai sumbră. Prin juxtapunerile de imagini – „eczema pe care daltoniștii o distrug” și „acele maimuțe care fumează la tv” – se sugerează o societate în care superficialitatea și alienarea sunt omniprezente. Fumatul, în banalitatea lui, devine un simbol al unei existențe mecanice și lipsite de sens, în care „vulgarii” sunt „încrezători în egalitatea socială”. Aceste fragmente exprimă respingerea resemnării, gestul de a rămâne viu poetic chiar când totul în jur e sânge, praf sau impostură. Volumul seamănă cu o oglindă spartă: reflectă fragmente, verzui, neon, sânge, ca prin cioburi. Dar aceste cioburi nu cad: ele rănesc, dar şi luminează. Într-o epocă în care discursurile politice se dizolvă în sloganuri, unde identitățile se vând, unde poezia pare a fi un commodity,  acest volum se poziționează ca protest. Nu un protest cu pancarte, ci un protest al imaginii, al limbajului, al corpului ca hartă a realului. Autorul vrea să recupereze o stare de adevăr poetic, nu idealizat, dar onest; să redea grosolănia lumii, dar să o facă cu măiestrie, să o transforme în artă, nu să o gesticuleze. Ceea ce contează e felul cum „elemente adorabile de construcție” pot fi și urâte; cum „egalitatea socială” e promovată, dar sugerează complicități; cum „ultima vară” devine pretext pentru reîntoarcere la sine.

Motorul poeziilor rămâne dezabuzarea lucidă, acea melancolie a epuizării culturale – ca o istorie care își rumegă propria cenușă. În fond, textul nu propune soluții, nici nu moralizează. Doar constată – cu un cinism obosit, dar exact – că omul contemporan trăiește simultan prăbușirea lumii și insignifianța propriei biografii.