Despre Dobrogea  și festivalul poezie la Nisip cu Ruxandra Cesereanu

În toamna anului 2024, m-am revăzut cu Ruxandra Cesereanu unde altundeva decât la Corbu și Histria, în acea Dobroge care pentru ea este un țărm aparte, o trecere într-o altă dimensiune și într-o altă lumină. Ruxandra spune că lumina dobrogeană are „o transparență în straturi și niveluri de percepție avansată”, o lumină care pare zdrențuită fin la margini și care se reînnoiește odată cu valurile de floarea-soarelui sau cu grânele coapte, ca un acoperământ al unei uriașe femei a nisipurilor.

La Histria, am recitat în aerul care încă păstrează vibrația legendelor grecilor întemeietori de cetăți. Cea mai veche colonie grecească de pe teritoriul României, întemeiată în secolul al VII-lea î.Hr. de coloniști din Milet, poartă și azi amintirea templelor și basilicilor, a zidurilor de apărare „cocoțate ca un melc” și a lespezilor care mai păstrează urmele trecerii celor de demult. Cum Ruxandra este îndrăgostită de Elada și de istoria ei, mi-a mărturisit câteva întâmplări care o leagă organic și spiritual de Dobrogea, acest pământ dintre Dunăre și mare, martor al atâtor civilizații — getică, greacă, romană, bizantină și otomană.

Festivalul Poezie la  Nisip la care ne-am regăsit ne-a purtat apoi la Corbu, pe plaja sălbatică „doldora de scoici și carcase de crabi”, dar  gândul Ruxandrei la cetatea Argamum, pe Capul Doloșman, sora Histriei de pe malul Razelmului. Acolo, între ruine și vântul ponto-sarmatic, lumea se destramă între orizont și mare, iar Dobrogea devine nu doar un ținut geografic, ci un spațiu inițiatic al trecerii și al întâlnirii dintre mit și poezie.

Iulia Pană

În 2024, când am participat la Festivalul Poezie la nisip, m-am simțit ca pe vremea liceului, într-o tabără cu prieteni și colegi de joacă.

Simțământul meu a fost de-a dreptul proustian, de parcă poezia la nisip a participanților ar fi făcut parte dintr-un ritual, dintr-o confrerie de care uitasem și pe care vara-toamna dobrogeană mi-o aducea aminte prin intermediul poeziei. Festivalul acesta dobrogean avea-are ceva sororal (ori fraternal), întrucât adună scriitori (poeți, mai ales) și îi face să trăiască laolaltă trei zile, să culeagă scoici de pe plajă, să stea în ploaie (la o adică) și să recite, să tăifăsuiască la cherhana. Și să discute despre poezie cât pentru o viață. Mi-a plăcut enorm la Muzeul de artă modernă din Constanța, parcă aș fi plonjat în lumile dobrogene de sfârșit de secol al XIX-lea și de început de secol XX printr-un fel de teleportare magică. M-aș mai întoarce în fiecare an la Poezia nisipoasă (e o laudă, nu un defect, dacă o numesc astfel prietenește și ludic), dacă nu aș fi plecată în fiecare august în Elada, țara mea de adopție de trei decenii încoace.

Dobrogea -jurnal 

Când am pornit-o spre tabăra de la Histria, în 2017, cu 6 povestași clujeviți, intrarea în Dobrogea a fost făcută printr-un lan de grâu unde, pe un dâmb de ciment, fusese scrijelit de către un mucalit: „E vară tare, frate!”.

Lumina are altă lumină aici, în Dobrogea, o transparență în straturi și niveluri de percepție avansată. Bucățile de văzduh nu sunt uniforme decât în aparență, zdrențuite fin la capete. Când cad fâșii de umbră, din cauza fierbințelii, lumina se redeschide de la câmpurile de floarea-soarelui. Iar grâul copt e vălurit de parcă ar fi acoperământul unei uriașe femei a nisipurilor. Cei care ajungem aici suntem niște hoți ai peisajelor, niște văzători cu asupra de măsură, din pricina unei predispoziții de afect spre ocru. E cea mai liberă culoare a călătorilor și scotocitorilor, pe care nici puzderia eolienelor nu o poate împiedica. Peisajul e uneori extraterestru, aici, în Dobrogea.

Țărmul din satul Corbu, doldora de scoici, carcase de crabi mici sub tălpi, nisipul amestecat cu fărâme de cochilii, un rai al culegătorilor. În prima seară a taberei, cazați în satul Corbu, am ales cu cei 6 povestași numele personajelor: se va chema Diocleția, aristocrata romană din perioada ultimă a Histriei despre care se va scrie aici, în satul Corbu, unde locuim vreme de patru zile și patru nopți. 

Intrarea în cetatea Histria: cavalerul trac, arborele cosmic, cavalerul la vânătoare, apoi începe questa. Măslinul sălbatic ne-a purtat noroc alături de stalkerul nostru când, cocoțați pe zidul de apărare, cetatea zăcea la poale ca un melc. Pas cu pas, pe poteci din paie uscate, am bătut orașul în zona lui rezidențială, la terme, la basilica unde o treaptă era făcută din lespedea lui Exuperatus. Aer sec de mediterană, un hârciog prieten, cârpele de pe capetele noastre împotrivite soarelui de parcă am fi creștini arabizați. Mărăcinișurile și marginalitatea atât de odihnitoare, căzătoare în noi înșine, șirurile de pietre ale mulților morți care s-au strâns în straturi. Închizi ochii și drumul se face o linie în palmă, iar căldura dilată peisajul împărțit între grânar și stepă. Un cenotaf vălurit de la privirea noastră.  Arheologii căutători după resturile celor pieriți ne privesc ca niște tricksteri, au o voioșie dinspre moarte spre viață și mâinile hărțuite de la atâta săpat. Dinții dragonilor antici migălesc teritoriul histrian laolaltă cu cimbrișorul violet. În pustietățile acestea, singurul fapt colectiv e lumina de vară. Iar pe șosea, când plecăm, în hălăduire ori pe țărm, rândunicile și lăstunii ne năpădesc până la rădăcina părului. 

Țărmul de la Corbu, cu trilioanele lui de scoici, pentru colierele tuturor amorezelor sau pentru nechibzuințele filosofilor. Pe o tereasă cu gard din cochilii, un chelner din altă epocă și epică pândește cu binoclul la cherhanaua rivală. 

În vremea aceasta mă gândesc la Aspasia, cea venită la Atena din Milet. Va trebui să ajung cândva în Milet, dar mai ales la Efes, Pergam și Troia, orașe spectrale de care mă simt legată într-un fel ombilical. Din pricina Histriei văd în Aspasia o femeie-oraș transferată în Diocleția, într-un chip alchimic. E o transmutare feminină, dar cu scop masculin de constructor. Aspasia cea venită din Milet mă bântuie. Mă gândesc și la înnisiparea cetății Histria ca la o avalanșă a unei arșițe umede. Nisip scrâșnitor care ajunge până în dinți. Poate că pustietatea e dependentă de nisip doar într-un procent metaforic. Nisipul aluvionar nu e o formă de ratare, ci un edificiu scris cu cerneală invizibilă. Există o formă de putere în nisip, percepția mea e oarecum șamanică, deși nisipurile au distrus orașe faimoase, nu doar Histria.

Dar să mă întorc la vară, la vremea marilor amiezi. Cazematele din Dobrogea, bisericile ivindu-se de după turmele de oi sau din lanurile de floarea-soarelui, somnolența vetustă pe drumurile semi-toscane, casele pitice, gardurile cocoșate de fructe răscoapte. Fortăreața genoveză Enisala (numită și Heraclia ori Heracleea) ca o suricată în peisajul petrofil. Mă simt chemată aici de parcă aș fi în poemul Anabasis de Saint-John Perse: Se năștea un mânz sub frunzele de aramă. Un bărbat ne așeză boabe amare în palme. Străin. Și iată zvonul altor teritorii pe placul meu… /…/ Căci soarele intră în zodia Leului și Străinul își așeză degetul în gura morților. Străin. Surâdea. Și rostea vorbe despre iarbă. Ah, cât zefir în noile ținuturi! /…/ 

Stepa ponto-sarmatică și florile de câmp în bătaia unui vânt năucitor. Cetatea Argamum, sora Histriei din același veac, dar pe malul lacului Razelm. O pustietate cu iarba coaptă și vie vălurind. Briza maronie și coborâșul de pe povârnișul sacru. Misteriile de la Argamum și împlinirea celor ce au ajuns acolo la hazard ori poate printr-o marcă apăsat-lejeră a destinului. Am stat între resturile basilicii ca într-un cuib. Landul tremura în noi, făcându-ne să dansăm vag pe picioarele de călători uimiți. De la Argamum la Jurilovca, o șoferiță ne-a călăuzit să mergem încă trei sate, apoi să o luăm spre stânga ca să ajungem acasă. Ne-ar trebui un ponton plutitor drept covor al lui Aladin ca să putem duce cu noi toate senzațiile de la Argamum. Duzi și corcoduși pe drumurile cosmice ale acestui teritoriu înălțat din pricina vechimilor. Dăm târcoale granițelor de tot soiul. Precum niște rătăcitori fără astâmpăr ivim ritualuri de trecere.

Țărmul de la Vadu: lumină viorie-plumburie, drum prăfos pe lângă o fabrică abandonată, malul strâmt, de parcă ar fi o centură de castitate a Mării Negre. Puțini ajung aici, sunt câteva corturi chircite din fâș, sălbăticia intensă îi alungă pe majoritatea.

Apoi din nou la Histria, pe picior de plecare, la apus, un cadou primit din pricina luminii. De pe zidul cetății se zărește un ciclamen scintilant ca focul încins, turnat din cuptor. Cărăbușul care ne-a însoțit de la zidul de intrare până la templul Afroditei, cu baza sa trainică, un soi de anghelos-insectă. Luna deasupra stufului și basilica a cărei fundație pulsează ca o inimă veche, dar consistentă. Petele rozalii în văzduhul crăpat. Pe malul lacului Sinoe, nisip roșcovan și spumă. Țânțari cu nemiluita care ne mușcă inclusiv de buze. Arheologii excaviști și istoriile lor underground care ne țin de urât în sala de mese, austeră ca într-un internat ori mănăstire. O femeie din secolul al VIII-lea, îngropată cu un cap de cal alături. Plecăm de la Histria cu manuscrisele noastre plutitoare în cap, iar arheologii rămân acolo cu pietrele și pământul arșiței depline. Cum ar fi ca doar arheologii și povestașii să fie stăpânii lăuntrici ai acestei lumi?! Poate că ei (noi) sunt(em) oricum stăpânii îmbietori ai celeilalte lumi. Pe cea de aici o lăsăm neguțătorilor de toate soiurile, întrucât noi suntem niște himerici.

Dar inima mea a rămas la Argamum; de câte ori voi veni aici, voi simți nisipul scârțâind sub tălpi pe drumul spre cetate, urcând până la resturile basilicii, și voi cânta, ba chiar și voi dansa, chiar dacă în chip nevăzut de ceilalți.