„Păsările născute într-o cușcă cred că zborul e o boală”

Cu motto-uri aparținând regizorului avangardist franco-chilian Alejandro Jodorowsky, scriitorului italian Umberto Eco și filosofului și poetului indian de secol XI, Abhinavagupta, recentul volum al Magdei Cârneci, Scurte scenarii inițiatice (Polirom, 2024), reunește 27 de proze scurte scrise în perioada 2010-2020, surprinzând o vastă topografie a visului. Tema inițierii, a identității, a logicii-lipsite-de-logică a visului, a ieșirii din limitele imediatului (mai ales că „Păsările născute într-o cușcă cred că zborul e o boală.” – Alejandro Jodorowsky) sunt principalele linii de forță ale volumului. În această efuziune de emoții și de căutare continuă a sinelui, încercarea de armonizare în cuplu între Mina și Daniel se reglează prin labirintul unor călătorii spre propria conștiință, dar și spre zone ale memoriei lor afective. Mina ajunge „la concluzia că probabil firea ei mai artistică sau mai distrată sau mai intuitivă sau mai sensibilă sau mai confuză sau mai provincială sau mai orientală sau mai haotică sau mai destructurată sau mai apropiată de natură sau mai știu eu cum” (p. 8).

Viața eroilor comunică invariabil cu o hartă a timpului interior: „Pentru că viața trecuse prin bârnele alea, spuse ea, lemnul lor fusese cândva plin de sevă, fibra lor mai păstra pecetea trăitului și suferitului, cu nodurile alea rotunde și mai întunecate la culoare, cu crestăturile și mușcăturile din lemn care încă se vedeau bine, căci barda care le tăiase le și fasonase apoi fără multă grijă, doar cât să fie bine îmbinate, să susțină o mare greutate, o mare tensiune, cât să rămână fixate vreme îndelungată deasupra camerei. Și acolo pe unde viața adevărată a trecut, zise ea, se vede tăietura și se vede durerea, urma lor rămâne ca o rană, ca o arsură, e impregnată în fibră, rămâne acolo ca o frumusețe latentă, puternică, ce uneori se dezvăluie brusc, devine evidentă și îți sare în ochi. Și pentru o clipă, Minei i se păru că tavanul mișcă, unduiește, i se păru că freamătă de propria lui expresivitate recunoscută, devenită vizibilă.” (p. 25) Mina și Daniel elaborează un soi de glosar afectiv de termeni care creează „punți” între experiența reală și experiența supra-reală la care se conectează: „Simțea cum un nod viu de emoții i se zbate în piept, sub stern, în ceea ce ea numea plexul solar, era ca o formă fierbinte care pulsa înăuntru, se contorsiona, încerca să-și schimbe dimensiunile și conturul, un nod viu care voia să se dilate, să urce prin piept înspre gât, să irupă.” (p. 28)

Eroii par să își fabrice amintiri, poetizează pe marginea unor locuri familiare, reconfigurează topografii afective, în această zonă perfectă de împletire a unor gesturi, a unor senzații foarte puternice, unele dintre ele aproape animisto-ascetice, o comunicare armonioasă de culori, trăiri, o călătorie exploratorie a lumii în care eroina se imersează: „Atunci se întâmplă ceva. Soarele se lasă privit, nu e puternic, nu mă orbește și mă uit la el îndelung, drept în față și fix. Și, prin pupilă, o bucurie neașteptată mă inundă deodată ca o căldură bizară. Simt intens globul îndepărtat de foc, îl simt parcă intrându-mi în piept, atingându-mă pe dinăuntru. Și atunci un fel de fir invizibil se întinde între noi, între mine și soare, e un suflu, un canal de aer fierbinte care ne leagă, e o căldură unică, o trăire împreună. Sunt în el sau el e în mine sau sunt chiar el, o clipă am senzația că am ajuns cumva direct în soare și-l umplu cu mintea, îl cuprind. Suntem ceva în comun, ceva împreună, un nucleu uriaș, înflăcărat și iradiant. Un fel de explozie în mine însămi a unui soare lăuntric mă umple și mă dilată. Un fel de aurire luminoasă și fierbinte mă mângâie pe dinăuntru, se desface în mine, crește, se învârtejește și mă aruncă afară din corp, în vastitate, în univers.” (p. 41)

Mina și Daniel au parte, pe rând, de experiențe epifanice mărunte, dar semnificative pentru felul în care își definesc viața, care schimbă dinamica relației lor, dar și a felului în care se raportează la celălalt: „Totul a redevenit normal, lucrurile mi se par stinse, anoste, parcă ar fi acoperite cu o peliculă cenușie. Reîncep să tai și eu mere. Apuc un măr ușor lovit într-o parte. Încep să-l curăț, să-l ciopârțesc. Apoi brusc îl mănânc. Mărul, această bucată de soare.” (p. 43) Cele mai multe experiențe sunt la limita cu suprarealismul. Eroina povestește vise. În această împletire de complicități, identificăm o căutare a unor spații familiare: „Era ceva dulce-nostalgic în această căutare reciprocă parcă zadarnică, în acest joc de-a v-ați ascunselea, care devenise un ceremonial rafinat, un ritual prețios între noi.” (p. 70), suprapusă peste „o bucurie extatică” (p. 77), de parcă „ar fi fost atins un gong, un miez muzical din adânc. O necunoscută și de demult uitată zeiță. Care s-a trezit pentru o clipă la viață.” (p. 77)

Cititorul se poate simți intimidat de astfel de suprapuneri între vitalitatea tumultuoasă a râului și viața tihnită, liniștitoare a personajelor: „Și, deodată, cu sunet cristalin și muzical, cu unde albastre curate, tivite cu spumă alb-sidefată, venea în sfârșit râul. Curgea prin mijlocul străzii. Curgea liniștit și pacific prin Mina.” (p. 87) Găsirea fotografiei bunicilor declanșează emoții puternice, fiind deopotrivă și un catalizator pentru o experiență stranie, pe care Mina nu și-o poate explica: „o fotografie cât palma, încadrată cu o ramă de lemn sculptat cu motive populare și vopsită cu negru”, „era fotografia cu bunicul și bunica tineri, după ce se căsătoriseră. În culori sepia, îngălbenită, fotografia îi înfățișa zâmbitori și îmbrăcați în costumele de nuntă încărcate de fireturi de la începutul secolului. Bunica murise demult, când Mina era încă copil și mama nu o lăsase să participe la înmormântare.” (p. 96)

În același registru, istorisirile lui Daniel, după un weekend de alpinism în munții Apuseni, amplifică impresia de stranietate, sinonimă cu reconectarea la Sine: „M-am apropiat de una din acele ferestre, prin care un ocean de lumină se revărsa înăuntru. Am privit în afară, am privit prin fereastra rotundă: eram într-o țeastă umană, într-un uriaș cap de om. Priveam printr-un iris, vedeam în jos lumea albastră dintr-un om vast, care cuprindea cu privirea pământul. Omul acela era înconjurat de o aureolă solară. Omul acela era chiar Eu Însumi.” (p. 112)

Cu alte cuvinte, cele 27 de proze scurte surprind o de-teritorializare a viselor personajelor – de altfel, spațialitatea onirică este paradoxală – ce se plimbă într-o diversitate de locuri, de la Paris la grădina paradisiacă, „noptatecă” (p. 26), cu „umbrele ei mișcătoare, porțiunile ei de întuneric intens și vibrant, frunzele ei lucioase, de un verde închis, cu forme bizare, legănându-se ușor în briza de seară” (p. 26), de la cooperativa agricolă din județul Buzău, la un „acasă” relativ, trecând prin grădina „splendidă” (p. 121), misterioasă din visul lui Daniel, în care protagonistul îl revede pe vărul Cornel, mort prematur și stupid din cauza unei pene de curent ce-l blocase în Câmpia Bărăganului în trenul care îl ducea de la Constanța la București, în plină iarnă, de la Coasta de Vest la Asia Mică. E un puzzle de stări – unele diafane, altele distonante – care recompun o topografie senzorială a eroilor, punctând metamorfozele inerente ale Minei și ale lui Daniel, cele două voci ce trăiesc aproape poetic fiecare experiență prin care trec.

Aceasta ar fi o particularitate a textelor cuprinse în volumul Magdei Cârneci: experiența lirică a viselor. Mina și Daniel sunt două personaje complementare. Eroii trăiesc hrănindu-se din intuiții, confuzii, senzații care generează ecou și care amplifică anvergura visului în care se cufundă amândoi.