Jurnalul despre care va fi vorba e unul atipic, dar întâi să începem cu ceva mai mult decât tipic pentru un jurnal și anume reflexia datei începutului și a sfârșitului acestuia. Între cele două se adună 26 de ani: 27 aprilie 1999 și 3 ianuarie 2025. De fapt, se adună eoni, fie-mi permis să folosesc un interval de timp de o durată nedeterminată la scară umană. Se întâmplă așa pentru că Jurnal de psihanalist de Vasile Dem. Zamfirescu (Ed. Trei, 2025) poate fi comprimat într-un interval de timp, dar conținutul său depășește suma anilor și reflectă cunoaștere la un nivel superior acesteia, care, paradoxal sau nu, rămâne fără durată.
Vasile Dem. Zamfirescu este una dintre cele mai importante figuri ale psihanalizei românești, fondator al Școlii Românești de Psihanaliză, autor al mai multor lucrări despre inconștient, cultură și filosofie. A tradus și introdus în România opere fundamentale din Freud, Jung, Fromm, etc. Aș putea să parcurg spațiul acestei recenzii doar numind contribuțiile domniei sale la ceea ce înseamnă, nu de puține ori, cercul închis al psihanalizei. De data aceasta, Jurnalul nu este un curs academic, nu este nici o simplă relatare de cazuri clinice, ci o reflecție profundă asupra vieții psihice, a relației terapeutice, a propriilor trăiri ca analist și a condiției umane. După instalarea comodă în lectură, sesizezi cu o acuitate fără rest că, așa cum sugerează și titlul, desi e vorba de un stil jurnalistic, cu fragmente datate, ele sunt adesea eseistice. În acest sens, frapează două aspecte: deși scurte sunt foarte dense în conținut, desi scurte, după ce le închei, e necesară o pauză ca să poți reflecta, fiindcă ceea ce rămâne este similar unei încăperi în care s-a păstrat un parfum insidios și tulburător. Intră în scenă triumfătoare: mirarea, surprinderea, frământarea, incomodarea, și, poate, în cele din urmă, înțelegerea și blândețea. Pentru un cititor nefamiliarizat cu psihanaliza, poate că sunt fragmente greu de înțeles în profunzime, altfel, stilul narativ e unul foarte precis, expus înțelegerii rapide, fluent, fără sincope și efecte siropoase. Însă psihanaliza reclamă un nivel al cunoașterii terminologice în așa fel încât deducțiile din poveștile de viață prezentate să fie la îndemână. Autorul reflectează pe marginea unor cazuri, disparate în volum, ceea ce înseamnă, că la un interval de pagini te vei întâlni cu același pacient (datele cărora au fost întru-totul protejate), vise, stări interioare, dileme morale. Să aveți în minte următoarele două întrebări: ce simte un psihanalist cînd pacientul îl idealizează, ce face un psihanalist cînd „nu mai suportă” tăcerea unui pacient? Dacă vă legați această centură în jurul gândirii cînd parcurgeți volumul, vă veți răspunde aproape la fiecare pas. M-au surprins foarte plăcut acele fragmente care au inclus autoanaliză, rareori întâlnită în literatura psihanalitică, autenticitatea nefiltrată, pentru că autorul amintește cu sinceritate, nu de puține ori, despre propriul deficit narcisic. Eul psihanalistului este adesea o mască pentru a ascunde propriile falii interioare, iar Zamfirescu demitizează figura terapeutului atotștiutor explorând modul în care pacienții proiectează emoții intense asupra lui și recunoscându-și propriile nesiguranțe, îndoieli, temeri față de transferul pacienților. Procesul de analiză cu sinceritate a reacțiilor proprii, uneori de furie, de respingere, alteori de protecție sau tandrețe, de cele mai multe ori fundamentate teoretic, dar nu mai puțin intense emotional când e vorba de transferuri oedipale, nu este deloc unul facil, chiar și pentru un psihanalist cu o vastă experiență practică, dar arată cu asupra de măsură cum relația analist-pacient devine o oglindă dublă, uneori tulburătoare.
Mi s-a părut, de-a lungul lecturii, că Jurnalul devine un spațiu de auto-eliberare și auto-analiză permanentă chiar pentru psihanalistul însuși, dar, în aceeași măsură, o oglindă a aceluia care se poate privi în toate cotloanele ființei sale. Miezul relației analitice, transferul și contra-transferul, îl reprezintă proiecțiile afective, pe care pacienții le așază asupra psihanalistului, dar mai ales asupra propriilor reacții emoționale: uneori de furie reprimată, alteori de tandrețe neașteptată sau de fascinație, psihanalistul fiind și el transformat de procesul terapeutic și uneori „contaminat” de materialul inconștient al pacientului. Când spun asta, mă gândesc la acele fragmente în care sunt prezente visele pacienților cu transferuri profunde ale angoaselor simbolice fie parentale, fie erotice, cel mai adesea fiind unul și același, dacă deficitul narcisic s-a manifestat în perioada oedipală. Am în vedere aici reflectarea situației în care pacientul proiectează asupra psihanalistului o iubire sau o ură profundă, instanță care este inevitabilă pentru a așeza în spațiul dintre cei doi conflictul interior. Este o psihanaliză care nu se reduce la tehnică, care pune sub semnul întrebării dogmele psihanalizei clasice, pledând pentru o atitudine deschisă, flexibilă, interumană, pentru o acceptare lucidă a complexității psihice.
Sintetizînd, pentru Vasile Dem. Zamfirescu este o antropologie a suferinței și o căutare de sens într-o lume interioară adesea fragmentată. Teoretic, autorul explică transferul ca reactivarea fantasmelor inconștiente ale pacientului față de analist, iar contratransferul ca răspuns al analistului, inevitabil și semnificativ. Aceste instanțe interioare sunt trăite profund (nu doar recunoscute), sunt adesea ambivalente (între afecțiune și exasperare), uneori amenințătoare (pericolul de a reacționa impulsiv sau de a respinge pacientul). Contratransferul nu trebuie reprimat, ci înțeles și integrat. În acest sens, propria analiză interioară devine esențială, pentru a slăbi dificultatea de a nu acționa din contratransferul negativ. Reies din volum, cu o angajare fenomenală, mecanismele de apărare (refularea, negarea, proiecția, idealizarea etc.) ca structuri inconștiente menite să protejeze eul de angoasă. Se cunoaște faptul că mecansimele de apărare pot fi adaptative, dar pot căpăta aura patologică dacă ele rigidizează eul. Cum apar ele în Jurnal? Apar în sinele pacientului, adesea sub forma viselor, pe care le deconstruiește ulterior în analiză împreună cu psihanalistul, dar apar și ca straturi de rezistență, ca expresii ale fragilității umane. Sunt elocvente momentele în care terapeutul simte nevoia de a evita durerea pacientului, ceea ce reprezintă un mecansim defensiv subtil, dar cu consecințe imediate asupra analizei pacientului. Îl putem numi un act de iubire profesională dacă oglindirea corectă conduce către întărirea sinelui pacientului, dar este și povară cînd terapeutul psihanalist trebuie să suporte proiecții extreme. Mi se pare explicită în mai toate fragmentele și categoric în toate poveștile pacienților, devoalarea timpului psihic, care este paralel cu timpul cronologic, paralelă care, în construcția internă a celui analizat, adesea rămâne axiomă matematică, fiindcă cele două nu se întâlnesc, de aceea și insistența conflictului intern. Timpul psihic este circular, repetitiv și nonlinear. Ne dăm seama de el prin revenirea constantă a acelorași tematici în analiză, a experienței de staționare psihică, cînd pacientul pare blocat, dar și în evoluția proprie, căci rămâne o întâlnire a două subiectivități. Procesul devine o relație de co- creație și însoțire umană.
Jurnal de psihanalist este expresia vie, aplicată și confesivă a ceea ce altminteri este formulat riguros și academic. Este o construcție mozaicată, în care autorul revine asupra unor teme recurente, într-o mișcare circular-spiralată a ceea ce înseamnă să fii om în prezența durerii altuia. E o asumare a incompletitudinii, a unei vieți trăite „pe drum”.
