Cartea anului 2025 va fi Șapte zile cu Cezar Ivănescu, de Viorel Ilișoi (editura GRI, 2025). Aveam prea puține dubii spre zero în privința acestui fapt, dar nu aveam cartea, așa că primul lucru pe care l-am făcut la Bookfest a fost să mă înființez la stand, la GRI, unde… nu era nimeni. Puteam s-o fur, că era la vedere, dar am preferat să-l sun pe Viorel, care mi-a zis că-i blocat în trafic; dar că de ajuns, ajunge, să mă mai învârt prin târg, că vine el. M-am învârtit cum a spus și m-am învârtit degeaba, că nu era niciun cunoscut pe-acolo din cauza orei prea matinale. M-am dus iar la stand, Viorel era deja pe baricade, mi-a înmânat cartea, m-a usturat sufletul când i-am dat 55 de lei pe ea, însă arta cere sacrificii. M-am ales și cu următoarea dedicație, în caligrafia chiar frumoasă a autorului.

Am spus destul despre autor, acum câte ceva despre personaj. Am fost licențiat în Litere în iunie 1996, iar acțiunea cărții are loc între decembrie 1996 și ianuarie 1997 (când eu serveam patria într-o unitate din infanterie). Ca absolvent al facultății de profil din București, nu auzisem niciodată de Cezar Ivănescu. Nu ne fusese predat, ca de altfel niciun poet român post-Eminescu (în schimb aveam în cap mult John Donne, de exemplu! Ca să facem cu el… ce?).

Realitatea este cea a unei imense, abisale ignoranțe a întregii mele generații – nu numai a mea, dar am căzut eu mesa – în privința predecesorilor. Ne exprimăm ca și cum am fi generație spontanee, ăsta este adevărul. Ne raportăm cel mult la interbelici, și atunci doar ca să-l înjurăm pe Sadoveanu pentru găinăriile lui extra-literare. Dar predecesori au existat. Nu numai în interbelic. A fost Labiș cu generația dezghețului, a fost Nichita cu marea poezie a „anilor buni” ai comunismului, au fost prozatorii (mulți, buni, unii foarte buni – Mircea Nedelciu!) ai „anilor răi”, a fost generația Tranziției cu toate reașezările de atunci, un carusel în sine, un roller-coaster, fascinant și el dacă-l iei la puricat. Noi i-am urcat pe toți în podul cu vechituri, păstrându-i vii doar pe Cărtărescu și pe Iaru; pe care îi iubim realmente și bine facem, dar eu spun c-au mai fost și alții. 

Nu eu spun. Viorel Ilișoi spune și nici măcar el, pentru că Ilișoi nu face altceva decât să lase să se audă, de dincolo de moarte, vocea lui Cezar Ivănescu. Care Ivănescu Cezar e altcineva decât Ivănescu Mircea, așa cum Botta Emil este altcineva decât Botta Dan – dar de unde să știe unul ca Buzea toate astea?

Păi din cartea asta, de exemplu. Dacă intuiția mea este corectă, nu numai Buzea va citi Șapte zile cu Cezar Ivănescu, ci cam toată lumea literară din România și din diaspora. De ce? Nu pentru că „ultimul trubadur al Europei”, ci pentru că Ivănescu egal un iconoclast cum n-a văzut Parisul, iar Parisul, săracul, a văzut el multe…

Ce conțin cele 574 de pagini? O prefață de Clara Aruștei (fiica adoptivă a lui Cezar Ivănescu), o bio-bibliografie amplă și pătimașă, semnată de Theodor Codreanu și Clara Aruștei, câteva poeme din opera extrem de amplă a lui Cezar Ivănescu, un index de nume (la final), plus întrebări adresate de Viorel lui Cezar Ivănescu (pe parcursul a șapte zile, într-adevăr) și răspunsuri ale acestuia din urmă. Care răspunsuri conțin atâtea acuze și atâtea „demolări de statui”, încât Ivănescu însuși i-a cerut lui Ilișoi să nu publice nimic până după moartea lui confirmată. 

Ei bine… „confirmată”. Sunt eu un scriitor atât de slab încât să fi folosit aiurea acest cuvânt? Mă rog, poate c-oi fi. Dar nu l-am folosit degeaba. Printre alte minuni pe care Cezar Ivănescu le-a rostit fără urmă de șagă, a fost și asta: el urma nu să moară, ci să se oculteze. Ad litteram. Nu e o greșeală. Ilișoi însuși a insistat asupra termenului, iar Ivănescu i-a confirmat în mod repetat: el, Ivănescu, era un mare inițiat, deținător al unor adevăruri extrem de periculoase, astfel încât datoria lui nu era să moară ca orice ființă din carne și sânge, ci să se oculteze – atunci când va fi fost momentul. Câteva zeci de pagini mai încolo, Ivănescu pare că se răzgândește și lasă naibii planul lui de ocultare, anunțându-și partenerul de dialog că va emigra în Belgia cât de curând, pentru că România îi rămăsese mică. Bine, la rigoare, maestrul era dispus la compromis: ar fi lăsat Belgia pentru Paris, ca să scrie marea poezie direct în franceză, din moment ce românei îi epuizase toate resursele lirice. Când am citit chestiile astea mi-am adus aminte de vorba profetului Mohamed: „Alt profet nu va mai fi”. Dar nu în asta constă (va consta, mai precis) succesul cărții lui Viorel Ilișoi, ci în ferocitatea fascinantă, mesmerizantă de-a dreptul, cu care Cezar Ivănescu se străduiește să maculeze întreaga literatură română, mai precis pe cei care-au făcut-o, fie că e vorba de poeți, de critici, de prozatori, de ziariști, de memorialiști și de fapt de oricine, cu unele magnifice excepții. Care sunt acestea? Aici am râs ca un copil tâmpit. Singurii, dar singurii care scapă de furia patologică a lui „don Cezar” sunt cei care l-au lăudat. Plus vreo doi prieteni, neapărat morți, fie din tinerețe (se distinge figura lui Petru Aruștei), fie de la maturitate (Marin Preda). De vorbe bune mai au parte Eminescu, Labiș, Alice Botez și cam atât; în rest, don Cezar face memorialistică doar cu barosul, reducându-și contemporanii la nimicnicie, la moloz. La fel procedează cu predecesorii și cu viitorimea. După el nu mai urmează nimic. Moarte în deșertul de cenușă, asta-i ceea ce va rămâne din literatura română în urma ocultării lui. 

Pentru mine, personal, mai e ceva de învățat din cartea asta. După căderea comunismului am avut lungi conversații cu bietul taică-meu, ierte-l Dumnezeu că eu nu pot, conversații care se încheiau invariabil cu concluzia că sunt prost. De ce? Tata citea cu devotament opera lui Pavel Coruț și era absolut convins că realitatea nu este ceea ce se vede, ci ceea ce nu se vede. Doar aleșii o pot vedea. Și cum devii ales? Stai pe lângă un maestru de aleși. Pentru taică-meu, ăsta era Coruț. Pentru Ivănescu (incomparabil mai rafinat intelectual), maestrul de aleși – cel care-l inițiase pe el – era secret, astfel încât a refuzat să-i divulge lui Ilișoi numele lui. Dar eu am înțeles ce era de înțeles. Și-i mulțumesc lui Viorel pentru cartea asta.

Din comunism n-a ieșit nimeni cu mintea întreagă. Nici chiar Cezar Ivănescu.