Mainstream şi science-fiction

Oh, de câte ori nu mi-am spus că am încheiat acest eseu! Am tras concluzia, dar apoi a venit Adagio, iar apoi şi povestea cu romanul meu şi revelaţia. Şi aici ajuns credeam că, în sfârşit, e gata. Dar uite că dânsul nu se lasă. E anul 2025, fac corecturile, dar un îngerel vine şi mă gâdilă cu pana pe la nas ca să mai strănut un paragraf. Total neserios, va spune, pe bună dreptate, cititorul. Dar când te gâdilă îngeraşul nu ai încotro, strănuţi. Căci aflând din cercetare diferenţele între mainstream şi sience-fiction, le pot folosi ca bază pentru o cercetare mai intensă şi credibilă. Zic: iată, dispun de-un adevăr şi în jurul acestui adevăr şi în numele lui pot face judecăţi. Că or fi de valoare? Nu ştiu. Şi asta din credinţa mea că totul e relativ, că tot ce credem azi va fi retuşat mâine şi tot ce ştim azi va fi corijat mâine. 

Oricum, nu voi spune nimic nou, ci tot ce am spus mai înainte, dar din alt unghi. Nu doar rezultatele vechiului meu eseu mă ajută, ci, de vreme ce au trecut nişte ani, maturitatea. 

„Dacă aş fi unul dintre acei autori cári se respectă”, cam cum spunea conul Iancu, adică un ins cu morgă academică, aş documenta minuţios chestiunea intertextualităţii, a referinţei culturale. Aş avea material destul, har Domnului. Aş porni-o de la vechii greci. Nu erau tragediile celor trei mari dramaturgi pline de referinţe la epopeile homerice şi la mitologie? Dar şi Homer, mai înainte, nu reutiliza mituri şi motive literare premergătoare? Iar romanii Vergiliu şi Ovidiu nu au făcut la fel? Şi l-aş documenta şi explica pe îndelete pe T.S. Eliot şi „metoda mitologică”. Mai ales că aş intra pe un gras teren al înaintaşilor săi, Pound, Joyce. În Ulise, Joyce scrie fiecare capitol având ca referinţă episoadele din Odiseea lui Homer. Totuşi nu vreau să mă întind aşa mult, însă gândindu-mă la asta, îmi apare o emoţionantă întrebare. De ce ample opere sience-fiction, între care ciclurile lui Asimov, sau seria Dune, ori, de ce nu, fascinantul Ubik, sau Seniorii războiului nu intră în corpul cultural al lumii noastre (adică nu devin referinţe)? Ele nu, şi totuşi există romane cu tentă SF care au pătruns. Frankenstein, spre exemplu. Sau Dr. Jekyll and Mr. Hyde, romanul lui Robert Louis Stevenson. Ori Solaris al lui Stanislav Lem. Ce le deosebeşte? Răspunsul la această întrebare ne înlesneşte înţelegerea unor taine ale literaturii. Romanele acestea sunt tulburătoare. Către ce ne îndreaptă gândurile romanul lui Stevenson?  Este omul o monolitică entitate morală, sau coexistă în el binele şi răul, separate şi antagonice? 

Dr. Henry Jekyll este un om respectabil, educat, care îşi reprimă impulsurile întunecate pentru a se conforma normelor societăţii victoriene. Mr. Edward Hyde, dublul său, dimpotrivă, aidoma baccantelor,  se dezlănţuie sub violenţa impulsurilor bestiale: o fiinţă instinctuală, imorală, lipsită de ruşine. Dar Hyde nu e altcineva decât o parte a lui Jekyll: „Man is not truly one, but truly two.” Prin poţiunea lui, Jekyll nu inventează o altă fiinţă, ci scoate la lumină ce deja exista în el – partea întunecată, reprimată. Ce ar putea exprima mai bine lupta lăuntrică a fiecăruia dintre noi între bine şi rău? 

Suferim de dualitate morală – există în noi tendinţe opuse: dorinţa de a face bine şi tentaţia răului. Ne reprimăm pornirile rele, deoarece societatea cere control şi decenţă, dar reprimarea poate duce la o explozie distructivă a instinctelor, mai ales când apar condiţii istorice zbuciumate.

Frankenstein de Mary Shelley este şi el un roman tulburător pentru că, la fel ca Dr. Jekyll and Mr. Hyde, ne obligă să ne confruntăm cu întrebări incomode despre identitate, moralitate, limitele cunoaşterii şi responsabilitate. Iată de ce romanul continuă să neliniştească cititorii de peste 200 de ani. Ne punem din nou întrebări despre cine suntem. 

Victor Frankenstein creează o fiinţă vie şi apoi fuge de ea. În acest moment, cine e monstruos? Fiinţa creată, sau creatorul care refuză responsabilitatea? Creatura nu e rea de la început – devine violentă din durere, respingere, izolare. „Ar fi trebuit să fiu Adamul tău, dar sunt mai degrabă îngerul căzut.” – vorbe care mă duc, în timpul nostru, cu gândul la inteligenţa artificială. Va spune şi ea, într-o zi, aceste cuvinte? Cu tot cortegiul de consecinţe. Iată ce adânc explorează umanitatea romanul scris de Mary în urma unui pariu făcut într-o noapte cu soţul ei Shelley şi cu Byron. Mi se pare că ea este mai degrabă contemporana noastră decât cei doi mari poeţi romantici.

Ce spune, de fapt, creatura lui Frankenstein? „Ai fi putut să fii un creator iubitor, dar m-ai părăsit. Nu sunt o fiinţă binecuvântată, ci una blestemată.” Oare nu spun unii dintre noi, într-un moment al vieţii lor, acelaşi lucru despre Dumnezeu? 

Tensiunea morală vine din faptul că nu putem condamna creatura fără a condamna şi omul care a făcut-o şi a abandonat-o.

Contextul socio-economic al perioadei când a fost scris romanul este cunoscut tuturor. Începuse revoluţia industrială şi cu ea teama că ştiinţa şi tehnologia pot duce la distrugerea echilibrului naturii, umanului şi eticului.  

Dr. Frankenstein vrea să depăşească limitele naturii, dar creează viaţă fără iubire, fără empatie, doar din setea de glorie ştiinţifică. „Pentru că pot” – după cum sună o butadă din zilele noastre. 

E o temă clasică de hybris: aroganţă faţă de ordinea cosmică. E vorba aici de hybrisul antic, clasic (grecesc): aroganţa extremă sau mândria nemăsurată care îl face pe un om să încalce ordinea cosmică, să se creadă asemenea zeilor, şi să sfideze limitele impuse de destin sau de zei. Este o ofensă adusă zeiţei Dike (Justiţia cosmică) sau ordinii fireşti a lumii. Iar consecinţa inevitabilă era nemesis – pedeapsa divină, urmată de restabilirea echilibrului. Am făcut aceste precizări, deoarece azi cuvântul hybris e folosit mai ales în context estetic: o poezie care îndrăzneşte prea mult, un roman construit ameţitor, doldora de excese formale. 

Tulburător este şi faptul că ştiinţa, în loc să aducă progres şi lumină, produce suferinţă, moarte, alienare. 

Dar prin ce ne mai incită această poveste? Ea induce în noi o derută. Frankenstein şi creatura sa sunt două feţe ale aceluiaşi suflet: unul e omul civilizat, educat, dar arogant şi rece; celălalt e expresia brută a umanităţii noastre fragile, care tânjeşte după sens şi afecţiune. Cititorului nu-i este uşor să simtă cu cine e mai de dorit să empatizeze, iar asta face romanul dureros şi profund: ne obligă să recunoaştem monstruosul în uman şi umanul în monstruos.

Oare ne putem închipui ce a aruncat acel început de veac al XIX-lea în mentalul bunei doamne Mary Shelley? Pare să fie ceva de groază că ştiinţa poate orice. Poate lua de-a valma organe şi părţi din trupuri omeneşti, le poate coase la un loc şi poate învia acea creatură spăimoasă. Iar contemporanii, crede Mary, simt oroare faţă de propria lor creaţie. Legile naturii sunt încălcate, viaţa maculată, omul capătă puteri demiurgice, dar fără să-şi asume responsabilitatea faţă de ceea ce creează. A impresionat-o, posibil, experimentul lui Luigi Galvani cu muşchiul unei broaşte contractat la aplicarea unui slab curent. Premergător, Mary se afla sub influenţa cercului intelectualilor şi poeţilor romantici. Raţionalismul şi logica seacă a ştiinţei le repugna acestora. Pe de altă parte, Prometeu descătuşat arată că apreciau răzvrătirea împotriva autorităţii divine. Astfel că Mary simte simpatie faţă de Frankenstein. Dar creaţia lui, Monstrul, aparent bună la început, se va întoarce treptat împotriva lui. 

Solaris ne mişcă lăuntric în cu totul alt fel, explorând alte aspecte ale umanului, ale umanităţii noastre: printr-o turbulenţă filozofică, existenţială, legată de limitele cunoaşterii, natura conştiinţei şi imposibilitatea comunicării reale dintre noi şi univers. Aici ne confruntăm cu necunoscutul absolut. În Solaris, oamenii explorează o planetă acoperită de un ocean viu, capabil să materializeze amintiri, dorinţe şi traume din subconştientul savanţilor care îl studiază.

Dar oceanul nu comunică. Nu reacţionează în nici un fel, nu oferă nici un răspuns la întrebări, pare că nici nu e conştient că existăm. Nu „răspunde” în termeni umani. Pentru prima dată în science fiction, întâlnirea cu o altă formă de viaţă nu e fascinantă sau triumfătoare, ci incomprehensibilă, neliniştitoare, inutilă. 

Oamenii nu pot înţelege oceanul, dar mai grav e că nu pot înţelege nici propriile proiecţii, aduse la viaţă de acel ocean. Kelvin se confruntă cu „apariţia” fostei sale iubite, Hari, care s-a sinucis. Ea e reprodusă de ocean din memoria sa – dar nu este adevărata Hari. De aici o dublă traumă: nici nu o poate iubi, dar nici nu o poate respinge fără să se simtă vinovat. Şi astfel romanul devine o adnotare devastatoare despre memoria afectivă: oare iubim oamenii reali sau doar proiecţiile noastre despre ei?

Oceanul nu e o fiinţă răuvoitoare. Dar acţionează ca o oglindă psihologică totală, care îţi pune în faţă ce-ai pierdut, ce-ai vrea să uiţi, ce-ai vrea să nu fi fost niciodată. Este coşmarul absolut: nu eşti invadat de monştri externi, ci de versiuni ale trecutului tău, ale vinovăţiei tale, ale dorinţelor reprimate.

Lem demontează clişeul triumfului ştiinţei: „Nu căutăm alte lumi. Căutăm o oglindă.” Solaris este tulburător pentru că nu oferă răspunsuri clare, nu confirmă superioritatea umană, nu ne mângâie cu ideea ordinii cosmice. În final, oceanul rămâne complet străin de noi.

Dacă în Frankenstein şi Jekyll and Hyde conflictul nostru e cu ceva recognoscibil (cu un monstru sau cu latura noastră întunecată), în Solaris conflictul e cu ceva ce nu putem înţelege. Oceanul nu e „rău”. E doar… altceva. Şi asta e mai terifiant decât un inamic: ce faci când realitatea nu are nici un sens uman?

Acum cred că este destul de clar şi putem sintetiza: aceste romane intră în zestrea noastră culturală, intră în corpul culturii, deoarece au un impact asupra conştiinţei noastre. O lărgesc, îi oferă noi teritorii, problematizează. Iar această dezvoltare se face prin oglindirea noastră, a ceea ce suntem şi a cine suntem, în raport, în acest caz, cu a noastră contemporaneitate. (Căci altfel, oglindirea noastră este în raport cu universul). Şi aduce conştiinţei noastre numeroase întrebări ce caută să delimiteze progresul civilizaţiei de posibila involuţie a umanului. Să caute între bine şi rău. Conştiinţa noastră şi întrebările sunt stocate în cultură. Dacă marile romane SF sunt doar aventuri uimitoare şi creează lumi insolite, fără impact asupra conştiinţei, nu vor intra în corpusul cultural. Nu ne oglindesc, nu oglindesc umanul şi nu suscită întrebări răscolitoare în sinele nostru.