Prin Substanța/The Substance (2024, în regia lui Coralie Fargeat), o peliculă-videoclip care juxtapune imaginea feminității și etalonul tinereții-fără-bătrânețe, regizoarea Coralie Fargeat surprinde violența patriarhatului, corelată cu lipsa de libertate a femeilor de a dispune de propriul trup. Ar mai fi încă o dimensiune pe care regizoarea o sondează cu mult rafinament vizual: automutilarea și chiar asumarea prematură a morții, fiindcă a îmbătrâni nu mai este o opțiune într-o societate în care tinerețea este afișată pe panouri publicitare, în care liftingurile, liposucțiile și tot soiul de intervenții chirurgicale motivează frumusețea cu orice preț. Tinerețea-fără-bătrânețe este noul etalon social. Așa că, în toate semnele care îi apar în cale elegantei, dar aproape fanatei vedete de televiziune (de la panourile cu reclame în care îi este desprins chipul, pentru a fi înlocuit cu altul, până la accidentul care îi confirmă depresia, dar și posibilitatea de a primi „substanța”), Elizabeth Sparkle vede retrogradarea, căderea inevitabilă în neant și, implicit, uitarea.

Steaua de televiziune Elizabeth Sparkle (interpretată de Demi Moore) este forțată să se pensioneze, fiindcă ajunge la o vârstă incompatibilă cu show-ul pe care îl găzduiește încă din tinerețe (și care i-a adus, de altfel, nu doar notorietate, ci și numeroase premii). Este „inima” emisiunii de divertisment, e încă în formă, dar frumusețea matură, grația și vitalitatea unei femei la 50 de ani nu mai prezintă interes, fiindcă doar tinerețea înseamnă, printre altele, p-e-r-f-e-c-ț-i-u-n-e. Audiența este direct influențată de promovarea formelor sculpturale și a unor chipuri tinere, având drept efect categoric sporirea profitului. În acest sens, este diabolică maniera de a o concedia tocmai pe cea care a făcut rating ani în șir. Într-una dintre scenele de început, Harvey (interpretat de Dennis Quaid), producătorul show-ului, afirmă: „ăsta e post TV, nu fundație caritabilă”. Aproape obscenă prin violența dialogului și prin lejeritatea de a se debarasa de Elizabeth, în doar câteva secunde, scena mai dezvăluie dezinteresul pentru ceea ce mai poate reprezenta celălalt. Banalitatea răului, superficialitatea lumii contemporane, apropierea hipnotică de ceea ce se poate consuma imediat, exhibarea frumuseții (chiar dacă evanescente) sunt doar câteva dintre liniile de forță ale peliculei lui Coralie Fargeat, câștigătoare a distincției pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes. Alte filme ale regizoarei de origine franceză sunt scurtmetrajul Le télégramme (2003), despre două femei care așteaptă o scrisoare decisivă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, și Revenge (2017), despre „o vânătoare” care derapează într-o cursă cu pericole, având-o drept exponentă pe Jen (interpretată de actrița și modelul italian Matilda Lutz).

Considerat de unii critici un horror feminist, cel mai recent film al regizoarei de origine franceză Coralie Fargeat, The Substance (2024) nu promovează neapărat feminismul, ci este, mai degrabă, o expresie foarte puternică a dreptului de a îmbătrâni și manifestarea libertății fiecăruia de a-și asuma degradarea fizică și psihică. 

The Substance este, prin tehnicile folosite, mai degrabă un film-videoclip, în care revine obsesiv posibilitatea de a trăi mai mult, fiindcă „reînvierea este inevitabilă” și „tu ești matricea”, iar ceea ce trăiești devine „cea mai bună versiune a ta”. În definitiv, „nu poți scăpa de tine”, iar în structura ciclică „ad infinitum”: 7 zile + 7 zile, dacă fiecare partener și-ar respecta angajamentul față de celălalt, poate că ar reuși să „coabiteze”, numai că versiunea mai tânără începe să își devoreze matricea, iar dezechilibrul continuă până la degradarea totală a celor două entități, care sunt, de fapt, una.

Plecând de la întrebarea – deloc lipsită de sadism – „Cine va fi următoarea Elisabeth Sparkle?”, are loc selecția unor femei tinere, între 18 și 30 de ani, gata să își înlocuiască modelul. Cadrele frontale, ample, surprind frumusețea decorativă, în vreme ce secvențele filmate din spate, în mișcare, pe stradă, amplifică dinamismul scenelor și o foială artificială. Regizoarea Coralie Fargeat mărturisește într-o înregistrare că modelul pentru Elisabeth Sparkle, eroina sa, este Jane Fonda, etalon de frumusețe și longevitate în fața camerelor de luat vederi.

Cartela 503 este cheia spre o altă lume, în care „activezi o singură dată, stabilizezi în fiecare zi, schimbi la fiecare 7 zile”, dând naștere unei ființe exuviale – o versiune mai tânără, perfectă, diafană, în vreme ce matricea, cusută pe șira spinării, este donatorul de sucuri vitale pentru următoarele șapte zile. Procesul nu poate fi ignorat și nici modificat, fiindcă generează dezechilibre grave. Necesitatea să se „stabilizeze în fiecare zi” face la început din Sue (dublul lui Elizabeth) o tânără femeie superbă și fericită, amintind, întrucâtva, de eseul lui Walter Benjamin, Opera de artă în epoca reproductibilității ei tehnice, cu aparenta posibilitate de a multiplica ipostazele acestei fericiri în forme artistice ale purității și ale perfecțiunii. Numai că Sue (interpretată de Margaret Qualley) nu poate renunța la mirajul tinereții absolute și vrea totul, ceea ce produce dezechilibre fatale pentru dublul său matricial, ajungând să o devoreze încet-încet pe Elizabeth.

Secvențele filmate în reflecția yalei sau cadrele fixe pe elemente de decor dau filmului o tensiune cu totul particulară, ca și cum propria realitate se distorsionează. The Substance devine o satiră a societății contemporane, integrând elemente grotești și scene suprarealiste pentru a reda presiunea socială exercitată față de corpul femeilor și îmbătrânire, dar și standardele absurde legate de frumusețe și de obiectificarea femeilor. Mai mult decât atât, „substanța” nu îți redă tinerețea, ci ar trebuie să te facă mai bun, în deplină osmoză cu dublul tău. 

Alte secvențe amplifică efectul de strivire, de la scena coridorului (spațiu alungit excesiv, în care totul este centrat, calibrat, dominator, simbol al lumii televiziunii) la scena restaurantului, sinonimă cu autarhia patriarhatului, dând impresia că totul este calculat și hotărât dinainte, că oricât de celebru ai fi, cineva decide pentru tine, că nu ești decât o muscă înotând până la sufocare într-un pahar de whiskey. Alte scene obsesive, halucinante, de la cadrele filmate în baie, care arată multiplicarea genetică a ipostazei mai tinere a lui Elizabeth, până la scenele dinamice din timpul show-ului lui Sue (concupiscent, devorator, la rândul său, prin carnalitate, agresiv prin frumusețea gratuită) demonstrează, în definitiv, libertatea iluzorie a femeilor de a fi ele însele într-o societate acaparantă, nemiloasă.

Regizoare și scenaristă deopotrivă, Coralie Fargeat a lucrat cu o echipă complexă. Decorul și machiajul, de care s-a ocupat Pierre-Olivier Persin, au fost realizate în Franța. Monstrul Elisasue, odată cu readministrarea substanței inițiale de activare, a devenit un uriaș corp diform care le-a luat regizoarei și lui Pierre-Olivier Persin mai bine de două luni să îl definitiveze. 

Îndrăzneț, înnebunitor, dând dependență prin împletirea celor două prezențe feminine, The Substance restituie ideea că obsesia pentru frumusețe poate crea monștri. De aceea, scena finală când, purtând o mască decupată dintr-un poster al lui Elizabeth, Monstrul ajunge în studio pentru a găzdui evenimentul, produce groază și dezgust, fiind, deopotrivă, și expresia ambițiilor derapate ale fiecărei jumătăți.