Am rămas surâzând după lectura micro-romanului NICKEL (Ed. Cartier, 2024), debutul în proză al Cristinei Hermeziu, admirând acest inedit stil, această cu totul nouă amprentă a vocii. Primele impresii la cald au fost date de captivantul balans între lumile franțuzească și românească, spații totodată diferite, dar și spații interferate, micro-spații și micro-interioare suprapuse. Și m-au prins și firele (cablurile? – sic!) tematice alese, precum dezrădăcinarea, adaptarea, izolarea și impactul/șocul cultural. 

Protagoniștii romanului sunt muncitori români transferați în Franța, cu nume condensate metaforic, franco-române, care, prin prisma acestui schimb profesional într-o altă țară, trăiesc o „dublă marginalizare”: departe de casă (îndepărtarea, înstrăinarea, ruptura de sine și de locul natal) și cu dificultăți de integrare într-o lume străină (străinul, straniul, Alter-ul, alteritatea, alterarea de sine). Destinul lor dezvăluie o exilare din Sine spre Altul, o inserare în stratificarea socială și inegalitățile cu care se confruntă imigranții într-un context globalizat. Astfel, înstrăinarea intimă a subiectului se bazează in esentia pe a fi între limba maternă și adoptarea altei limbi, străine, și reprezintă fundamentul experienței sale subiective compuse din melancolie și traumă, pentru că străinul este celălalt, iar acest altul, străinul, ne dezvăluie în ce măsură suntem „străini de noi înșine” (Julia Kristeva). Explorăm astfel sensul interacțiunii și relaționării emoționale și lingvistice a acestui subiect intim prin problematica identității de sine și a identității narative.

Impactul migrării asupra ființei amintește de metamorfoza pe care o aduce dezrădăcinarea, excluzând un înainte și un atunci/acolo, pentru a introduce un după și un altundeva, particularitatea de a fi altul, așa cum o atestă figura străinului care, din păcate, își poate pierde sensul colectiv și modul de apartenență la sine și la lumea din jur. Această metamorfoză implică o regresie melancolică, o criză/ruptură profundă a subiectului și a sensului, precum și o fărâmițare a identității, pe care o vom explora astăzi prin punțile artei teatrale și psihanalitice pentru a înțelege natura singulară, lingvistică și narativă a ființei umane. 

Arhitectura micro-romanului este construită în filigran multifațetat, din fragmente, secțiuni, piese de puzzle, urmărind perspectivele diferite ale personajelor, fiecare purtându-și propriile drame, traume, vise, expectații și suferințe. Fragmentele și nuanțele compun un ansamblu mozaical complex al experienței emigranților români, rătăciți în socius-ul altor lumi. Personajele, schițate cu precizie și claritate, sunt variate și profund umane, cu istorii personale care reflectă multiple figuri ale migrației: pierderea, rătăcirea, disperarea, dar și speranța, dorul/nostalgia după familie/casă, și lupta pentru o viață mai bună. Fiecare se confruntă cu prejudecăți, mentalități rigide, stereotipuri, relații tensionate, dar și cu bariera lingvistică și culturală, toate acestea amplificând sentimentul de alienare.

Cristina Hermeziu se remarcă în NICKEL printr-un stil poetic și intens afectiv, dirijat vivace ma non troppo, rocambolesc, sacadat, cu intervale largi de intermezzo, în care cititorul se poate plimba creativ, dacă nu e purtat de propriile angoase și stări clarobscure. Pe alocuri, narativul trece din poetic în romanesc și intempestiv într-un script teatral, chiar. Discursul nu este cursiv-fluid, ci jazzy-improvizant, alternativ-delimitant, întrerupt, încadradant și decupant, conferind o imagine aproape cinematografică a vieții personajelor, de la fetele „toate niște Madame Figaro în halate albe”, la bărbații „cu ochelari de protecție”, ce pot oricând lua foc (cum arde Miodrag). Acest stil (a)ritmic, disruptiv, secusant, și chiar scenic experimental, reflectă haosul interior al personajelor și realitatea dezordonată a vieții lor. Cristina reușește să creeze un echilibru între lirism și realism, imersându-ne într-o experiență emoțională intensă și profundă, o invitație la identificare și rezonanță empatică cu cei aflați în exil, emigrare, marginalizare.

NICKEL este un land in-between, o matrice cablantă între aspirațiile de perfecțiune și integrare, dar și ironia și amarul deziluziei din viața personajelor. Fabrica de cablaje creionată de Cristina Hermeziu este un locus al rutinei cotidiene (cu o ușoară tușă de „ziua cârtiței”) și al muncii oarecum brute, silnice, dar și un spațiu al interacțiunii și conflictelor, al tensiunilor intrapsihice și al presiunilor sociale. Relația dintre lumea românească și cea franceză creează blurări, confuzii identitare și reflectă complexitatea difuziei de sine în altul și a regăsirii de sine printr-o elaborare a schismei alterității/alterării. 

Fascinante (tot subiectivitatea își spune cuvântul) sunt inserțiile transpuse în franceză din Zenobia lui Gellu Naum, ce-nclină echilibrul estetic spre pânze semantice mai profunde și subtile decât pare textul la o primă traversare. C`est vachement nickel!, exclami citind parabolizanta țesătură de aliaj omenesc cu aliaj metalic, de limbaje suprascrise, de afecte supratensionate și de intrigi contextual suprareprezentate. În  „aerul lăptos din ateliere”, viața cotidiană devine irespirabilă, dar switch-ul spre comic și funambulesc o transpune într-o „étrange inactivité active” și fiecare personaj se adaptează „aux nouvelles conditions de notre existence”. 

Fiecare cititor al romanului NICKEL intră în propriul atelier sau laborator, de la epilog(uri) spre început(uri), într-o mișcare și schimbare interioară regresiv-progredientă continuă, aceasta fiind tușa forte a stilului Cristinei Hermeziu. De la splendoarea lucrurilor minuscule, banale, a „lucrurilor simple”, vorba lui Iustin Panța, la grotescul marilor metropole, ça change, ça change…