Am încercat și eu ce a încercat personajul lui Mihai Măniuțiu (Calea Jaguarului, Humanitas, 2024), doar că lui i-a ieșit, iar mie nu. „Personaj”… și nu prea. E mai mult o Voce Narativă care n-are nicio greață să se suprapună autorului romanului, nu știu dacă până la identificare, dar nu prea departe. Lui Măniuțiu nu pare să-i pese: „Vreți ca în Scriitor să mă vedeți pe mine, maestrul Mihai Măniuțiu? Bine, mă. Vedeți-mă. Am zis eu să nu mă vedeți? N-am zis!”. Îmi place asta. Îmi plac autorii care nu se tem de nacafalele cititorilor; îmi dau senzația de siguranță, de control deplin al propriului meșteșug, de dezinvoltură. În opoziție cu debutanții, aceștia nu simt că au ceva de demonstrat, de „luat fața” cuiva. Când văd atâta scris crispat pe piață, atâția oameni disperați să placă, să impresioneze, a-l citi pe-un hârșit ca Măniuțiu mă relaxează, îmi dă o stare de normalitate.

Mă rog… „normalitate”! Ha! Autorul își scoate cartea din plină burtă a chitului, adică din pandemia de Covid (20 ianuarie 2020 – 5 mai 2023, pentru istoricii literari ai viitorului). Metoda lui? Cumpără. Bine, nu zic c-a inventat-o el, nu zic nici măcar c-a introdus-o în literatura română contemporană: Eugen Istodor a folosit-o cu deplin succes în Viețașii de pe Rahova (Polirom, 2005); or mai fi și alții, dar nu-i știu, că doar nu-s argentinianca Mafalda, să le știu pe toate! Am încercat și eu metoda asta, dar nu mi-a mers, nu mi-a mers deloc: mergeam prin cârciumile bucureștene și ofeream o sută de lei (noi) oricui îmi spunea povestea vieții lui. Am rămas cu suta. M-au refuzat toți. Toți bețivii, toți ratații, toți fomiștii, toți fugiții de acasă: „Ce, bă, te crezi șmecher?”. Multă vreme n-am înțeles de ce, dar în cele din urmă Titiloy s-a milostivit de mine și m-a dumirit: „Ei cred că tu scoți cel puțin trei-patru mii de lei după ce scrii o poveste de-asta, Mihăiță! D-aia nu vor. Nu că n-au nevoie de bani, dar le e târșă c-o să iasă fraieriți din afacere. Plus că te duci și tu, ca prostul, numai la d-ăștia cu iluzii, care chiar cred c-ar fi în stare să scrie singuri! Ce dracu’, mă…”. 

Ei bine, Măniuțiu a reușit acolo unde eu am ratat. E drept că el (enfin, personajul său, Scriitorul) oferea de trei ori mai mult; dar, chiar și-așa! Cum a procedat? S-a-ntors, la vreme de pandemie, în cartierul clujean în care copilărise, și-a făcut o mică brigadă de pensionari (el însuși, Profesorul și Inspectorul-Șef) cu care a-nceput să bântuie noaptea pe străzi, apoi a trimis vorbă în lumea declasaților că-i dispus să cumpere orice poveste cu trei sute de lei. După care a-nceput să îndosarieze. Tot ce primea de la bătuții soartei; n-alegea, plătea toate poveștile. Și, când dezmoșteniții lui Dumnezeu și-ai oamenilor s-au prins că e rost de bani „ușori”, chiar dacă puțini, au dat buzna în carte. Care cu cățel, care cu purcel, care cu un frate-n pușcărie, care cu unu-n cimitir, care c-un tovarăș terminat de drog. Cartea a ieșit, pandemia s-a terminat, Scriitorul a plecat din cartier, Profesorul și Inspectorul-Șef au reintrat în umbra din care-i scosese Măniuțiu. Preț de o clipă.

Și totuși, cum de i-a ieșit un roman întreg doar din povești scălâmbe, adunate cu lopata de la niște nimenendrum, care-n mod sigur mințeau de-nghețau apele, doar să se vadă cu alea trei sute-n buzunar? Ei, aici e-aici. Că, dac-ar fi atât de simplu, ne-am face toți scriitori, iar de muncit n-ar mai munci nimeni în țara asta, în afară de nepalezi. Numai că meseria de scriitor nu este chiar așa, oricând și pentru oricine; ca să facă ce-a făcut, Măniuțiu avea nevoie de vreo 50 de ani de exercițiu al scrisului, dintre care 42 de la debut. Îi are. Așa c-a lucrat subțire, pe coarda razachie, cu sacâz dulce, ușor: a obținut un caz de la Inspectorul-Șef, moca, economisind astfel trei sute de lei (buni și ăia!). Guguloi, Jim și Harcor au fost găsiți morți în frumusețea lor de Jaguar, mașina de fițe cu care înnebuniseră tot cartierul de săraci. Crimă, accident sau sinucidere? Nimeni nu știe, dar fiecare are teoria lui, iar din teorie-n teorie, întreg Cartierul se dezvăluie Scriitorului, puțin câte puțin și totdeauna incomplet, așa cum face o comunitate în fața unui venetic. 

Cartierul, da. N-a putut să nu-mi fugă mintea la Craii de Curtea-Veche: dacă acolo aveam un trio pus pe rele (Pirgu, Pașadia, Pantazi), acest trio ar fi rămas mut fără vocea Povestitorului. Aici avem un trio pus pe bune (Profesorul, Scriitorul, Inspectorul-Șef), dar și acest trio ar fi mai mut ca rața mută fără vocea celui de-al patrulea personaj. Cartierul. Personaj colectiv, da, difuz și sinistru, polifonic și profund duplicitar, dar cu atât mai puternic. În comparație cu Cartierul, așa patibular cum se dezvăluie cu încetuțul, cei trei intelectuali ajung să pară niște pigmei, niște palide fantome… ceea ce, poate, chiar sunt. Pensionari! Cartierul, însă, aidoma lui Ardiles din Las Fierbinți, nu are nici pensie și nici dreptul la pensie, așa că-i cât se poate de viu. Viermănos cu asupra de măsură, da, dar viu!

Nu aș fi eu însumi dacă n-aș avea un personaj favorit. Din mulțimea de nemernici care compun Cartierul, preferatul meu este desigur Securistul. Dragul de Securist! Îmi vine să-i pun în gură cuvintele pe care le-a pus un scriitor în gura țarului Nicolae I: „Ce s-ar face țara fără mine? Ce s-ar face Europa fără mine?”. Dar ia să nu mă mai bag ca musca-n curul calului și să-l las pe Securist să vorbească: „Sunt anost. Anost, domnule, știu ce spun și‑mi asum. Oricum, nimic de excepție, în privința asta putem cădea de acord. Doream să vă întâlnesc, nu, nu în mod oficial – ce sens ar avea? –, pentru că s‑a auzit că veți pleca în curând. Să‑nsemne asta că v‑ați umplut tolba cu povești? Ați găsit ceea ce‑ați căutat? Eu, personal, vă felicit. Dar șefii mei, că așa‑s șefii… se scarpină și unde nu‑i mănâncă și se întreabă, că șefii de‑aia‑s șefi, să‑și pună întrebări la care alții trebuie să răspundă… se întreabă dacă nu cumva ne căutați nod în papură, cum s‑ar zice, dacă nu cumva căutați ceea ce nici nu există, însă, mă‑nțelegeți, tot căutând, o să faceți să existe chiar chestia care nu există, că așa se ivesc, în general, situațiile de criză. La ce fac aluzie? La nimic, la nimic anume, că nu am cunoștință să fie ceva de interes pe‑aici prin cartier… Luați și din cornulețele astea cu miere, sunt o minune. În colecția dumneavoastră însă intră oricine. Și asta‑i cam scoate pe unii de pe șină. În ce fel? Păi cum, nu‑i evident? Când cineva nu a avut parte de atenție o viață întreagă – și, deodată, vă iviți dumneavoastră… Cum ați spus? Nu, nu vă cer să repetați. Am reținut. Vă interesează tot ce pare neînsemnat. Am reținut. În plus, nu adăugați și nu prelucrați. Vă mărginiți să înmagazinați. Cum… mă înmagazinați acum și pe mine. He‑he! Ei bine, eu zic că oricum vă vârâți coada în chestiune. Chiar dacă nu puneți nimic de la domnia voastră. Dar puneți relatările laolaltă. Într‑o ordine anume. Și iese altceva decât dacă le‑ați lăsa să se înșiruie la nimereală. Vă rog, gustați și din cornulețele astea cu nucă”.

Nu mă las până nu închei în stil britanic: cu ce te alegi, ca cititor, dacă aloci timp și atenție romanului Calea Jaguarului? C-o învățătură, iată cu ce! Care sună așa: pleacă! Dacă stai prea mult într-un loc, într-un Cartier, ajungi ceea ce n-ai vrut niciodată să fii, adică unul din Cartier. Te va sorbi într-însul, te va îngloba. Vor trece anii și Ei te vor invita la una mică, la colț de bloc („Ești de-al nostru”). 

Dar tu nu ești de-al lor. De vrei să devii, treaba ta. Măniuțiu zice să nu. Eu tac.