Poemul care ar putea face racordul dintre Inoxidabil (Casa de Editură Max Blecher, 2024) și cartea de acum 10 ani a lui Constantin Iftime, Elefantul de câmpie, este „Spre lumea noastră nouă”, care atunci se numea „Există un drum al sclavilor infinitezimali încrustat în poezia actuală”. Varianta de acum apare cu foarte puține modificări și poate fi socotită o artă poetică a autorului, un posibil credo al său, dacă nu ar mai fi și altele într-o carte care menține furorul imprecativ, ca și tonul decepționat, al poeziei sale la cotele unui posibil manifest politic. Numai că politicul, efasat la nivel enunțiativ, este configurat în poezia lui Iftime printr-un soi de exhortație a cuvintelor care fac din maniera sa o fluentă artă combinatorie în plină dictatură a textului panteist cu care poezia actuală se confruntă de la o vreme.

Ce vreau să spun cu asta? Tinerii poeți de azi mizează pe un soi de esperanto al dinților care mușcă din golul unei realități în care se simt captivi – persoane de unică folosință, capacități serializate, forme într-un cub rubik. E o lume de carne care iese din mașina socială de tocat și pe care ei o repudiază folosind violența acesteia, cu toată directețea de care sunt capabili, într-un limbaj care nu vede viitorul și a uitat trecutul. În 2014, Iftime văzuse toate astea: „… Din interior vin cei învinși […]// Au băut vapoare de pastile roz, albastre, mov/ ca să-și rămână fideli./ Singuri/ Își vând vorbele ciudate despre om și moarte la femei,/ soție sau copii./ Sunt paralizați de realitate/ Ca și poezia lor,/ Își trag sevele din lucruri de nimic/ Urmează conversațiile imaginare al terapiei/ în limbajul zilei, fără tabuuri./ […]// Acești poeți intră în lume nestingheriți,/ Cu cărticele în mâini, calmi,/ Nu-și dezvăluie încă nici compasiunea, nici furia./ Vor cu totul și cu totul o victorie clară,/ În exteriorul absolut al acestei lumi.” 

Aș citi noul volum al lui Constantin Iftime în această cheie de lectură, deși nu vreau să pun un corset acestei cărți libere în „doctrina” ei naturală: dinspre interiorul de unde vine acel mare „asteroid” profețit în volumul din 2014 spre exteriorul cu care lucrează acum în Inoxidabil, într-o materialitate care nu exclude utopia, în dispersia unei lumi-neon, prolixă dar promițătoare tocmai pentru că totul decade și are șansa să fie refăcut: „… E unul,/ Ca o capodoperă, cu o mulțime de poeți mucaliți în jur,/ Burtoși. Au de mâncare. Sunt niște copii,/ Care merg cu burta înainte, gata-gata să cadă./ Cineva îmi spunea că e Allen Ginsberg, uriaș,/ Cu rafinamentul lui queer,/ Cu pumnii strânși ca Lord Byron. Femei aristocrate, feministe,/ Sătule și grase. Fantome lacome, printre bătrânei, maturi, politicieni,/ Bufnițe vopsite./ Suntem prezenți toți./ La locul crimelor de azi./ Gropi împuțite de cancere benigne, pline de ace de seringă, de pastile,/ Un artropod necesar și ostil./ Șoapte printre copaci, fără frunze, ecologici. Mereu/ M-apropii de ei de parcă aș fi băut mult, de parcă/ Aș cânta cântecele cele mai deocheate. Și-i miros./ Viii mulți, uitați./ Trădați, care mint mult. Lor le aud imnul./ Vocea lor se suprapune peste un dezastru. Au spart tot,/ Neoane, ziduri. În jur,/ Cărămizi, nisip albicios, prundiș. Sunt/ Elemente adorabile de construcție.// Hai, profesore,/ Să muncim și mai mult, să clădim.” (Elemente adorabile de construcție).

Imaginarul universalist al lui Iftime se plimba și în cartea din 2014 pe deasupra globului pământesc, cu raiduri asupra Americii, Rusiei sau UE (sunt menționați și chinezii), îngrijorat de faliile dintre lumi, acolo unde cade conștiința poetului, un soi de idiot al lui Dostoievski, prinț Mâșkin care știe că trebuie să traverseze cercurile de foc dintre puteri pentru a sluji frumusețea și demonii ei. Tot din Dostoievki ne vine un al doilea poem reluat în Inoxidabil, „Este timpul ca negustorul dolofan Svidrigailov, ca un chit rece, să vină iar în lume”, chiar ca poem care închide cartea de acum. În noua sa carte, Iftime reia preocuparea pentru nume canonice de scriitori cărora le ridică monumente în minte și suflet (celui deja numit, i se alăturau acum 10 ani Whitman, Maiakovski, Hart Crane, Tolstoi, Pynchon, Kafka, Dante, chiar Sartre). Revine nostalghia după Moscova, Petersburg, ca și după corifeii modernității lirice americane, reapar sau apar Kafka, Joyce, Proust, Faulkner, Bukowski, Auden în versuri de atașament față de Cauza mai înaltă a unei „ordini încete” a lumii, alta decât cea bazată pe forța centrelor de putere: „Când suntem melancolici și destul de puri,/ Din nou la Moscova./ La Dostoievski, la Cehov, la Tolstoi./ Sunt câte 80.000 de ruși profunzi în fiecare loc din Europa,/ Chiar acum./ Vecini cu cei aflați în chinuri groaznice./ Dacă iubești sau nu,/ Rămâi al lor./ Sunt pregătiți./ Ne duc și ei la tigri, la șerpi și la păuni,/ Ne-ndrumă palizi și atenți spre moarte.” (Ne îndrumă palizi și atenți spre moarte). Acest angelism al viziunii poetului contrastează puternic cu atrocitatea iminenței morții pe care spiritul slav o cultivă cu o fervoare care își poate pregăti autodistrugerea-caviar. Nu mor rușii azi pe capete într-un război în care își măcelăresc frații? De ce ar fi scriitorii unui imperiu, însă, mai realizați decât ai tăi, cei din tribul din care faci parte? Pentru că, ne asigură Iftime, „Țara/ E prea mică, banii reci, pierduți,/ O sărbătoare a politicii./ Maturii răi./ Mai bine mi-ar tăia capul.” (Acest rest de celule din mintea tuturor) – pe când acea ordine înceată asigură o viață autentică celor „întârziați și geniali”: „Cunosc o ordine înceată a lumii,/ Singură,/ Victorioasă,/ Inaccesibilă,/ Eliot, Pound, cummings, Williams, Auden./ Instrumentele mele de lucru (preluare borgesiană, n.m.) sunt aici,/ Lângă voi, cu limba asta împărțită-n trei,/ În patru. Limba română,/ Unde se află ea, la rădăcina lumii, în aceste ziare de kkt./ Auden, totuși,/ Cu alura lui de oțel, calm,/ O boală a celor întârziați și geniali,/ E un produs mai lent. Potrivit pentru noi./ Dar/ Am vorbit prea mult despre asta./ De acord,/ „Poeți înnăscuți, ca Dylan Thomas, sau Rimbaud,/ Nu mai sunt.” .

Poezia fixează timpul, nu doar pe retina umană, ci pe mâna care scrie „va urma ceva important între mine și restul lumii” – și poate că are dreptate un fizician precum Julian Barbour când afirmă că nu există un râu invizibil al timpului. Dar există lucruri pe care le-am putea numi momente de timp sau „Acum”. Pe măsură ce trăim, parcă trecem printr-o succesiune de „Acum”-uri » – ca și când am fi vii și morți în același moment, într-un prezent etern. Pregătit să scrie („am în memorie toate numele”), Iftime crede în supra-realitatea descrierii, acolo unde cuvintele sunt mai puternice, deasupra „produselor de kkt ale istoriei noastre”. Nemulțumirea, revolta sunt la fel de vii ca în volumele anterioare, doar că acum ele nu ies în tiparele cunoscute, poezia nu mai aduce surprize majore, iar anvergura imprecației are déjà un aer de déjà vu. Poemele care impresionează sunt, mai degrabă, cele „cuminți”, desprinse tocmai din acea realitatea denigrată, cum este această gravură aspră a unei vieți scăldate în negru și violență: „Vânzătorii de lemne din Botoșani lovesc caii peste bot,/ Peste ochii lucioși./ E un ecosistem umed,/ Moale, crâncen. Un tărâm unde crește iarba. Iarba/ Cu foșnet intern. Cu vârful ei iritant./ Străinii/ Se țin de noi. Fac poze./ Seara,/ Adorm drăguți./ Sunt în pilote răcoroase ca la țară./ Visează o țară de la nord. Clară./ Cu sufletul uscat al frigului/ ce se transformă direct în aburi./ La nord,/ E președintele Suediei./ Sunt bani mulți. Totul merge uns. Pe zăpadă./ Ninge mult, paltoanele-s grele./ Acolo-i mai frumoasă tristețea lumii./ Am fost./ La prânz mâncam toți,/ Sub cerul negru.” (Acolo-i mai frumoasă tristețea lumii).

Sub acest cer întunecat ființează lumea lui Constantin Iftime, una a „amărâților” în așteptarea unei revolte, o lume a „trăitorilor”, deposedată de spiritualitate, într-o Casă a Poporului simbolizând patria atinsă de dezmăț și deriziune. Iftime ne deschide ochii asupra unei pajiști sociale filtrată bacovian în subtonuri de mică apocalipsă care prevestește „defrișarea” ce va urma. Noima poemelor sale rezidă în profeția unei noi lumi care nu promite însă nimic bun: „Gata să distrugem o istorie./ Vom ieși de aici printre dărâmături./ Suntem vitele aruncate ale unei mari literaturi./ Ce mai înseamnă universul profund,/ Citindu-l pe Dante?/ Până acum sfârșitul a fost cel mai sigur moment,/ Pentru că iubești cu patimă,/ Și nu spui nimic,/ Pentru că mergi încet,/ Cu degetul la nas,/ Sau la frunte,/ Și-ncremenești.” (E un război undeva lângă noi). Așa pricepem rostul poemului reluat din cartea din 2014 despre care am vorbit la începutul acestei cronici („Adevărul, necunoscut de nimeni, dinăuntru, nesigur,/ Plăcut,/ Se întoarce. Ne va pregăti pieirea la toți?”), o declarație de atașament, nu de renunțare, în fața a ceea ce se prefigurează a fi un interregn în suita de Acum-uri care fac istoria timpului fără început și fără sfârșit, un eon circular unde poeții își au rostul lor iar poezia socială visată de Iftime poate deveni un nou canon: „Asta-i poezia socială. Poezia celor care put. Îmi plac./ Rămân un pic cu ei și apoi plec. Atunci/ Sar în apărarea celorlalți. Sunt pretutindeni poeți./ Și e bine./ Păsări albe, păsări strâmbe, convingătoare, ale iubirii,/ Încet-încet își fac un culcuș în inimă./ Tu/ Nu te da bătut,/ Ca Esenin, ca Maiakovski, ca Lenin, triștii stângii, curvele lui Stalin./ Vei muri de alcool, de sifilis din nou, de la curvele americane, ale uitării./ Tu,/ Ca și noi, târfe ce posedăm cele mai frumoase argumente ale dragostei,/ Nu te da bătut./ Ca și cum ai fi președintele Americii înconjurat de un pătrat perfect, militar, sanitar,/ Înconjurat de soldați, de rachete nucleare./ Ăștia-s morți!/ (…) Progresăm. Căutăm/ Cremele ce leagă morții de vii, de cei de azi./ Îi urăsc de moarte pe cei care nu înțeleg cât de puțin ce vreau să spun aici. (E clar că nu am de gând să renunț).

Felul în care acest poet privește crepusculul lumii noastre sau poate abandonul în care ne complacem îl desemnează ca fiind un masiv poet realist scuturat de frisoanele unui imaginar terifiant.