Călătoarea nocturnă: Gânduri despre experiența îmbătrânirii (Humanitas, 2023) a scriitoarei, eseistei, jurnalistei și producătoarei radio/TV Laure Adler este o explorare profundă și sensibilă a procesului îmbătrânirii. Cunoscută pentru abordările sale introspective și stilul literar poetic, Adler se angajează într-o reflecție personală și filosofică asupra vârstei, timpului, singurătății și sensului vieții. Când scrii o recenzie despre o carte care te află la mijlocul vieții, în care vezi primele semne ale înaintării în vârstă, nu e întru totul facil să te descentrezi din miezul propriei decăderi și să fii furat de stilul liric, dar nu lipsit de date statistice, pe care scriitoarea îl adoptă pentru a deschide drumul unei teme incomode pentru majoritatea dintre noi. Și totuși… și totuși nu e totuna cum scrii despre îmbătrânire, cum nu a fost niciodată când a fost vorba de marile teme ale psihicului uman, ale vieții, până la urmă.

Călătoarea nocturnă, căci numai nocturnă putea fi, simbol prin excelență al misterului și necunoscutului, dar și al scăderii prospețimii, cel puțin exterioare, cu care se află în antiteză, este o explorare profundă și sensibilă a unei etape inevitabile a vieții, tratată cu onestitate și înțelegere. Autoarea dansează între date stiințifice cu privire la îmbătrânire și apelul la literatură și psihanaliză (ultima fiind o plăcere vinovată dat fiind că este profesia pe care și-ar fi dorit să o practice). Astfel, ne aduce la cunoștință că „în ultimii 30 de ani, speranța de viață a crescut cu 30%, iar 80% din acești ani sunt trăiți fără dizabilități semnificative. Până în 2050, cinci milioane de femei vor fi nonagenare. În 2070, una din două persoane va avea peste 65 de ani, iar în 2100 speranța medie de viață va fi de 95 de ani.” Cu alte cuvinte, ca niciodată în istorie, cel puțin când vine vorba de Occident, ne vom confrunta (autoarei nu i-ar plăcea verbul pe care l-am folosit aici, l-ar considera, probabil, condescendent) cu o situație socială nouă, care va avea repercusiuni politice, sociale, economice și culturale. Dar de ce ne-am teme de această situație, de ce o privim ca pe o „catastrofă colectivă”? Ea ar trebui să reprezinte un progres al umanității, chiar „unul democratic”, căci are în vedere aici populația în vârstă care nu pune probleme majore de sănătate. Ca într-un dialog invizibil, aș îndrăzni să replic că nu sunt doar cutumele culturale ale societății consumeriste, la care mă voi întoarce pe parcursul recenziei, care scot din joc tot ceea ce nu promite valuri de consum, tot ceea ce nu excită imediat simțurile și tot ceea ce nu reduce omul la senzaționalul clipei veșnic tinere, ci este și o neîncredere justificată în decidenții politici, care, confruntați cu situații noi sau provocatoare, își pierd brusc competențele de leadership, de care, cu asupra de măsură, fac uz în campaniile electorale, atunci când tot ce se promite, la o analiză mai atentă, e vânare de vânt, căci arareori implică viitorul și cutremurele lui sociale, probabile sau posibile. Autoarea se întoarce la teama de îmbătrânire pe care, mai mult sau mai puțin, o avem cu toții, dar mai adresează o întrebare: „Ne este rușine? Ce parte din noi înșine pierdem acceptând în tăcere ceea ce se întâmplă?”

Laure Adler dorește să aducă în discuție și reușește să așeze cititorul într-o poziție interogativă cu privire la continuum-ul pe care viața umană îl reprezintă, unde îmbătrânirea are un rol extraordinar de important, printre altele, dând seama de parcursul vieții și al sensului acestuia pentru fiecare dintre noi. Acestea fiind zise: „când îi considerăm pe bătrâni un balast de care trebuie să ne descotorosim, ne pierdem din umanitate.” Fiind un volum atât foarte personal, cât și impersonal, pentru că se adresează tuturor oamenilor, dar fiind în același timp inegal, adică nu are o construcție fluidă, ci asimetrică, parcurgi niște date ca cele de mai sus, dar, apoi, te-ntoarce către ceea ce e relevant la firul ierbii, al palpabilului psihic, și anume faptul că bătrânețea, dincolo de greutățile ei inerente, dar care vârstă nu le are?!, a devenit în vremurile pe care le traversăm o problemă pentru ceilalți, de regulă, pentru cei care sunt, momentan, departe de amprenta ei, și e privită în sine ca o amenințare, din care cei aflați la vârsta a treia înțeleg că trebuie să dispară cât mai repede: „Cu toții avem dreptul și capacitatea de a dori să îmbătrânim fără să fim aruncați la coșul de gunoi al istoriei postmoderne. […] Astăzi, suntem nevoiți să constatăm că situația s-a înrăutățit, că indiferența câștigă teren, că inegalitățile economice și sociale se accentuează dramatic și că îmbătrânirea a devenit, în cel mai bun caz un… defect pentru cei mai bogați, care au mijloacele de a lupta împotriva ei, un ghinion și o degradare pentru cei mai mulți dintre noi și un calvar pentru cei mai fragili. Această scoatere simbolică din joc a devenirii noastre este îngrijorătoare din mai multe motive: politic, economic, social, dar și din perspectiva definirii și înțelegerii a ceea ce înseamnă să trăiești, să exiști în lume.” 

Poate că nu e întâmplător faptul că e mereu propice să te-ntrebi dacă, cu tot progresul evident pe anumite planuri, trăim, totuși, „în cea mai bună dintre lumile posibile”. În ceea ce privește chiar și țările dezvoltate, cum e Franța, țară în care autoarea trăiește, nu este lipsită de dezumanizare conduita unora dintre cei care care îi au în grijă pe vârstinici, dar și atitudinile exemplare ale altora, iar autoarea face apel la anii pandemiei, cu privire la tratamentul acordat vârstinicilor. Cu alte cuvinte, semper ad meliora. 

Mărturisesc că m-am dedat cu totul lecturii cărții în special în acele crochiuri foarte personale, autoarea având deja o vârstă venerabilă, și fiind femeie, o categorie discriminată la vârsta senectuții, „clasa cea mai fragilă și cea mai expusă”, cum este acesta: „sunt oare cu adevărat bătrână, și dacă da, în ochii cui? În ceea ce mă privește, depinde de zi și de împrejurări. Variază. În ochii celorlalți soarta mea este fără îndoială pecetluită, dar oare de când?” Până la urmă, bătrânețea este o încununare a trăirilor și sensului vieții, atât de intim pentru fiecare dintre noi, sau este o degradare progresivă, uneori accentuată, a vitalității? E o întrebare care își găsește răspunsul în ea însăși sau în literatură, la Elias Canetti: „De când devii bătrân? De mâine.”

Cartea nu este structurată liniar, este poetică și reflexivă, îmbinând povestirea narativă cu reflecții filozofice, ca o serie de viniete, gânduri și meditații care se revarsă una în cealaltă, oglindind natura rătăcită a călătorului nocturn. Această structură invită cititorii să se implice în text la nivel personal, să se oprească și să reflecteze asupra propriilor vieți, amintiri și credințe. Încă de la primele rânduri, se evidențiază capacitatea autoarei de a articula emoții complexe și împletirea pricepută a narațiunii personale cu teme existențiale mai largi. În sensul acesta, nu pot rata două fragmente, atât de frumoase, încât ar merita memorate cuvânt cu cuvânt: „Vara trecută, la sfârșitul după-amiezii, în piața pustie din fața turnului clopotniței, așezat pe o bancă, un bărbat foarte bătrân ținea pe genunchi un bebeluș de opt-nouă luni. În orășelul medieval din Elveția germanică, atmosfera era festivă, în cafenele se bea și se cânta. Doar ei doi conversau în tăcere, privind în zare.” Și cel de-al doilea, la fel de fulgurant în intensitatea lui: „Testul oglinzii este întotdeauna decisiv. Îți trebuie curaj nu ca să te privești, ci ca să te vezi. Fantomele câtor chipuri sunt suprapuse peste cel pe care îl vezi în fața ta?” Se poate spune că este o lucrare care încurajează reflecția personală profundă, făcând din volum atât un companion solitar, cât și o explorare universală a experienței umane. 

Bătrânețea nu este altceva decât o „desprindere”. Pe alocuri, te lasă fără grai.