Într-o țară în care piața de carte este la pământ, comparativ cu oricare alta din Uniunea Europeană – per total, proporțional cu populația, pe orice indicatori și orice criterii vreți dumneavoastră –, este un comic paradox că a ajuns o modă, o cutumă campania electorală prezidențială prin cărți „scrise” de candidat. Sau care vor fi scrise. Este așa o perversă bătaie de joc să te faci că tu crezi și să vrei să-i faci și pe alții să creadă că o persoană categoric lipsită de posibilitatea de a lega două vorbe coerente și pentru care a fost pusă în operă o mizerabilă farsă juridico-polițienească ca să-i ascundă plagiatul din teza de doctorat ar fi capabilă să scrie o carte, pe orice subiect, dar mai ales una memorialistică. Sau poate ar trebui să spun autohagiografică…
Este o perfidie și față de cei pe care vrei să-i păcălești – aceia, mulți, care nu dispun de abilitățile cognitive ce le-ar permite un raționament simplu sau se lasă copleșiți irațional de valul de patriotism pe care combinația de cuvinte „ostaș”, slujbă” și „țară” îl declanșează instantaneu în suflete de rrromâni, și față de cei ce pot scrie sau au scris o carte bună, dar nimeni nu le face publicitate de sute de mii de euro, pe bannere imense plasate de-a lungul și de-a latul țărrrișoarei.
Miștourile și memele apărute în marja acestei mișcări electorale, de la și pentru cei care nu se încadrează în categoriile de mai sus, mi-au actualizat traumele personale, de jurnalistă, de constănțeancă, de filoloagă, de ființă umană care s-a împiedicat de impostură, de impostori și de toleranță la impostori sau chiar iubire de impostori, în toate formele și din toate ipostazele posibile.
Sunt traume provocate de interacțiuni ce frizează absurdul, cu personaje neverosimile, oameni cu doctorate în orice și „competențe” în absolut tot, de la mecanică auto la sociologie, psihologie, geopolitică, filologie, istorie, jurnalism, muzică simfonică și de operă, probabil, la rigoare, chiar și medicină, încropind câte un verbiaj blabologic pe orice subiect. Dar sunt și traume provocate de (foști) prieteni ce practicau sau încă mai practică do ut des-ul banal, cu varianta „îți dau ca să nu-mi dai la cap”.
Pe de-o parte îi înțeleg, pentru că, trăind într-o societate plină de impostori – dintre care nu doar unul dorește să devină președinte de țară, căci ei n-au nicio jenă și nu suferă, ca profesioniștii, de sindromul impostorului – crește în tine o frică. Impostorii au putere, au influență, au intrări la puternicii zilei, pot oricând să-ți ia locul sau, dacă nu și-l doresc, pentru că e prost plătit și presupune muncă și competență reale, pot să te facă pe tine să-l pierzi, doar ca să-și răzbune vreo jignire sau să-și satisfacă vreo ciudă.
Pe de altă parte, impostura se ia. Și devii tu însuți un impostor atunci când acreditezi impostura, aserțiune pe care nu simt nevoia să o argumentez. Dar îl citez, apodictic, pe Steinhardt cu un dialog consemnat în „Jurnalul fericirii”:
„Diavolul:
̶ Să încheiem un pact.
̶ Nu.
̶ Atunci hai să semnăm un document prin care recunoaștem și tu și eu că doi plus doi fac patru.
̶ Nu.
̶ De ce? Nu admiți că doi și cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie unui adevăr incontestabil?
̶ Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaște că există Dumnezeu”.
