Păi nu am ieșit aseară la bere, cu un scriitor și un inginer? Păi, am ieșit. Zice scriitorul: „Măi Mihai, eu am trăit mult mai mult comunism decât tine. Nu am întâlnit niciodată, și vreau să spun niciodată, un om – un comunist – care să creadă în comunism. În ideea comunistă, în Idee, în dogmă, înțelegi. Am întâlnit sute de comuniști, poate o mie; toți, absolut toți, erau oportuniști. Îi durea fix în pix de Idee!”. Inginerul și-a turnat bere în pahar (scriitorul și cu mine n-aveam pahare, beam direct din sticle, că noi suntem creativi), s-a scărpinat și a spus: „Ba eu am cunoscut. Unul singur, dar am cunoscut: pe activistul Poarcă din Târgu-Cărbunești. Ăla a crezut până în ultima clipă. Și după scena elicopterului, el tot mai credea. Până nu l-au împușcat pe prost și pe nevastă-sa, Poarcă a crezut. Abia după aia a-nceput și el să tacă, fix când toată lumea s-a apucat să vorbească în gura mare. Ăia care tăcuseră smirna până atunci!”. Am vrut să-i spun că „smirna” înseamnă altceva, dar m-am abținut. În fond, era interesul meu să tac. Smirna…

Pentru că discuția asta a început de la cea mai recentă carte publicată de Mihai Zamfir, Căderea cortinei (Polirom, 2025). Mie mi-a plăcut mult, deși n-ar fi trebuit să-mi placă, pentru că autorul este un foarte respectat profesor (ceea ce eu nu sunt), un scriitor cu operă solidă (ceea ce eu nu sunt), și publicat la Polirom (ceea ce eu nu mai sunt). În afară de aceste mici meschinării personale, romanul n-ar fi trebuit să-mi placă și din alt motiv: se hrănește, literar vorbind, din comunism, iar eu predic de nu știu când că asta s-a fâsâit, că nimeni nu mai are chef nici de comunism, nici de literatura despre comunism; e mort, gata, e împăiat, e îmbălsămat, hai să ne ocupăm de chestii serioase, de amor, spre pildă, sau și mai bine: de amorul dintre doi virgini deprimați, vegani și de bani gata. Subiect!

Dar Căderea cortinei m-a prins pe picior greșit. Descrie cu lux de amănunte acele câteva zile din decembrie 1989 (acțiunea are loc în București, în centrul orașului), când istoria a basculat ca un hopa-mitică, iar cei care fuseseră sus s-au trezit jos – și viceversa. Dar ce face Mihai Zamfir? Nu-și trimite personajele în stradă. Nu: le ține la televizor. Îmi veți spune că tot poporul a făcut Revoluția la televizor, așa că ce mare sfârâială? Da, dar personajele lui Zamfir se uită la televizor ca să vadă evenimentele desfășurate sub propriile lor ferestre! Adică cei doi favorizați, Jean-Paul și Fernando, locuiesc practic pe Calea Victoriei, în dreptul Comitetului Central, dar în loc să se uite pe geam și să vadă cum se face istoria, ei se uită la televizor! Să nu credeți că e vorba de un roman umoristic; am râs eu ca un dement, citind, dar nu e nimic de râs. Sunt acolo două tragedii personale, una mare (a francezului Jean-Paul) și una mică (a portughezului Fernando), decupate cu grijă de autor din marea tragedie a oamenilor din România anului 1989. Zic „oameni din România” și nu „români” pentru că ei doi nu sunt români, sunt comuniști internaționali care cred în Idee și care s-au expatriat voluntar. Au plecat din nenorocitele lor de țări capitaliste (Franța, respectiv Portugalia) ca să trăiască visul de aur al omenirii în Bucureștiul lui Nea Nicu. Unul predă franceza la universitate, celălalt portugheza, și amândoi sunt uimiți de românce, de studentele lor. Două lucruri ies în evidență, din punctul lor de vedere: româncele nu fac sex de groaza sarcinii (1) și vor să se care (2). Absolut toate femeile cu care au de-a face cei doi tâmpiți sunt la fel. Ăștia, uluiți. Cum, domnule, să ai norocul să trăiești în cel mai pur comunism al Europei – mai pur chiar decât cel din Uniunea Sovietică, întinat de perestroika – și să vrei să fugi de el?! Ei doi nu pot înțelege prostia româncelor. Cu toate astea, amândoi izbutesc să facă sex. E important, e decisiv. 

Nu voiam să spun atâtea despre roman, voiam să fiu mai discret, mai pe după vișin, dar nu m-am putut abține. Citiți cartea, n-o să vă pară rău. Fie veți râde, ca mine, fie veți plânge de nostalgie, ca activistul din Târgu-Cărbunești, dar lectura nu vă va lăsa indiferenți. Cuget la un eventual cititor foarte tânăr (student?) îmbinat de neomarxism: oare cum ar trăi el lectura unei astfel de cărți? Nu știu, doar cuget.

Un ultim lucru, înainte să trec la bârfe literare, că alea sunt miezul: câți? Nu e ideea mea, e ideea lui Mihai Zamfir, mai exact a personajului său, profesorul Jean-Paul: câți? După căderea comunismului (a „cortinei”), câți ideologi comuniști s-au sinucis? De la o zi la alta… până ieri jurau credință Ideii și „înfierau” (ce vechitură de cuvânt!) capitalismul și „societatea de consum”… de azi tac, își fac firme și consumă. Jean-Paul răspunde: unul. Un singur comunist. Membru al Comitetului Central al partidului. Mă refer, desigur, la Partidul Comunist Vietnamez. 

Bârfele literare. Dacă până deunăzi, printre scriitori era la modă termenul „miză”, se pare că el a fost înlocuit cu altul, mai breaz: „risc”. Să mă explic. În 2024, dacă îmi aduc bine aminte (și îmi aduc, că a fost cel mai prost an pentru mine, n-am publicat nimic), întrebarea pe care și-o puneau scriitorii, între a treia și a patra bere, suna așa: „Care sunt mizele literaturii tale?”. Eu nu știam să răspund, ziceam „Să mi se vândă cărțile”, și eram pedepsit cu dispreț generalizat. Acum nu mai e așa. Acum se întreabă: „Ce riscuri îți asumi cu literatura ta?” (nici la asta nu știu să răspund, dar măcar nu mă mai bag în seamă, ca să nu fiu trimis iar după țigări). Vin și eu și întreb: ce riscuri își asumă Mihai Zamfir, cu Căderea cortinei? Avem noi, în literatura română, multe romane scrise din punctul de vedere al Dușmanului? Al dușmanului extrem de inteligent, doxă de carte, care are și putere asupra minților tinerilor: profesorul universitar? Mai mult: Mihai Zamfir este el însuși profesor universitar. E oare posibil ca Fernando să nu fie un produs al imaginației sale, ci un om din carne și oase? Un fost coleg de catedră?

Și… e oare posibil să-l întrezărim pe Claude Karnoouh în figura lui Jean-Paul?