Deconstrucția utopiei este un proiect ce vine cu o serie de riscuri majore. Și cu un algoritm operațional complex. În primul rând trebuie denunțată utopia. Iar pentru a denunța utopia, trebuie introdusă în peisaj o substanță de contrast. Care se va configura sub forma unei distopii antagonice cu utopia inițială. O strategie foarte ambițioasă. Cu atât mai mult atunci când avem de-a face cu un text poetic. Pentru a reuși este nevoie de control stilistic și tehnic care să poată susține un construct de o asemenea amploare. Este nevoie de un imaginar simbolic specific instrumentat cu originalitate și o maximă atenție. Este nevoie de o structură ordonatoare a materialului și de o abordare atentă și multistratificată a problematicii. A deconstrui utopia (atunci când utopia înseamnă corpul, dragostea, moartea și identitatea) este o miză aproape titanică. Iar după o deconstrucție este, în mod implicit, nevoie și de o reconstrucție.

INNER SANCTUM, cel mai recent volum de poezie al Liviei Ștefan (publicat la Casa de Editură Max Blecher în 2026), are, cred eu, tocmai o asemenea miză. Livia Ștefan abordează problematica cu originalitate și curaj, propunând astfel un volum care reușește să se susțină din toate punctele de vedere (fie că vorbim de planul reprezentațional, conceptual, stilistic sau material). Cartea se prezintă ca o mixtură de medii semiotice, având inserate 14 lucrări ale lui Giuliano Nardin, care adâncesc implicațiile textului, ramificațiile sale transgresând zonele de graniță dintre mediile artistice. Mai mult decât atât, discursul este punctat de citate din literatură, muzică sau film (de la autori precum Dante, David Lynch, Mozart, Dan Coman, Cesare Pavese și așa mai departe), aspect ce permite branșarea volumului INNER SANCTUM la corpul artei, devenind un monolit intertextual.

Pentru a excava rădăcinile utopiei și ale ficțiunii care, la urma urmei, a devenit existența noastră cotidiană, Livia Ștefan construiește o distopie, care se concretizează sub forma unei halucinații colective, a unui oraș populat de „resturile. cei mai răi. patibularii, secăturile, uzații, imbecilii, avarii. izgoniții, defecții”. Prima parte a cărții conturează această stare a lucrurilor printr-un monolog al unei instanțe autoritare, un fel de chef d’orchestre al unui grande spettacolo, supranumită și „regina din gheena”, o figură ce pare a fi cea a morții. Această spațializare a unei memorii și stări colective à la Cortázar reprezintă, de fapt, punctul ultim al procesului de deconstrucție al utopiei. Livia Ștefan își începe, de fapt, expunerea pornind tocmai de la produsul final, acest loc golit de orice fel de conotație utopică, acest loc dominat de un cult al urii. Privirea de ansamblu asupra esenței viciate a umanului acționează ca un șoc asupra cititorului, ca un glitch funcțional, generat de apăsarea simultană a tuturor „butoanelor” afective. 

Focalizarea nu este menținută mult timp asupra cadrului acesta grotesc, glisând ușor asupra indivizilor parazitari care populează „orașul”. În a doua parte a cărții, intitulată A N I M A L, accentul cade pe condiția decăzută a subiecților. Livia Ștefan construiește în această parte un joc al aparențelor în care discursul pare a fi o replică a unor marionete la indicațiile dirijorului și ale regizorului care le controlează: „dacă tu acolo vrei să merg, doamnă, eu voi merge”. Conflictul evident între ceea ce suntem și ceea ce pretindem că suntem este dus pe alocuri până în zone ale fetidului: „A N I M A L, ce e înăuntru? decay/ ce ne parazitează? what is rotten/ cine suntem? decay/ ce vrem? what is rotten”. Demantelând constructele sociale, pare să fie sugestia autoarei, ceea ce rămâne este doar o stare animalică, în sensul sălbatic al cuvântului, al cărui singur imperativ este supraviețuirea.

În următoarele două părți ale volumului, autoarea demontează minciunile cotidiene care sunt proliferate de fiecare individ în parte și, mai mult decât atât, aplică o lovitură de grație ideii de iubire, care se subscrie celei mai mari utopii dintre toate, și-anume corpului. Construită sub forma unui melanj de reflecții și fragmente de discurs, gentile armata dei perduti devine astfel un cor al ipocriziei și al superficialității, care lasă să se vadă latura respingătoare a omului: „sunt un om bun. dacă râd când fug din restaurant e pentru că știu că altcineva o să plătească și nota mea”. Verdictul final din această parte: „poor is the man care nu-și cunoaște propriile minciuni. pity him. OFF WITH HIS HEAD!” devine astfel o condamnare a neasumării și a dualității de caracter. 

Corpul este o „utopie apocaliptică” atunci când nu ne mai aparține. Livia Ștefan reia teoria lui Michel Foucault cu privire la corpul ca utopie și o duce mai departe. Foucault insistă asupra poziției paradoxale pe care corpul o are în raport cu utopia. Utopiile, spune el, au fost create pentru a face corpul să dispară. Cu toate acestea, atâta timp cât durerile nu-l transformă în ruină, corpul e „ușor, transparent și imponderabil”, nimic nefiind mai lucru decât el. Acesta este de fapt punctul zero din care toate celelalte utopii emerg, fiind la rândul său o utopie. Livia Ștefan îi atribuie acest caracter apocaliptic corpului în momentul în care acesta nu îi mai aparține individului: „dacă acest corp nu-mi aparține, dacă nu pot domina acest corp […] eu cine mai sunt?”. De aici, cred eu, vine și caracterul ambivalent al dragostei (legată strâns de asamblajul corpului), care pendulează între dorință și ură, între viață și moarte: „te iubesc ca să mă poți urî”, „iubirea n-a fost nimic altceva decât un protocol de anihilare reciprocă”.

Deconstruind și denunțând corpul, dragostea, relațiile sociale ca fiind ipocrizie și ficțiune, identitatea începe imediat să se clatine. În secțiunea utopia did this, Livia Ștefan propune o încercare de regăsire și reconstrucție identitară, adunând piesele rămase din autodaféul pe care-l realizează în părțile precedente din carte: „chiar azi ți-am arătat cum mă rup pentru tine. cine sunt eu?”. Portretul care se concretizează pare a fi acela al unei femei care încearcă să mai găsească un sens în sentimentalism, acum când acesta și-a pierdut semnificația pe care o avea înainte: „când a plecat dragostea, n-a lăsat nicio rană”, „utopică în dorință, distopică în realitate”. Identitatea regăsită, sau reconstruită, devine așadar una fragmentară, ravagiile la care a supus-o corporalitatea fiind acum ireversibile: „body al meu degradându-te, luându-mi cu tine mintea, luându-mi cu tine inima și dragostea ei, luându-mi viața. corp-călău”.

Livia Ștefan propune în INNER SANCTUM un aparat complex, o mașinărie poetică în adevăratul sens al cuvântului, care taie până la os, păstrând însă și o sensibilitate care leagă strâns laolaltă toate părțile dure ale volumului.