Pentru cine a avut temeritatea de a se avânta în traficul bucureștean pe arterele intens circulate la orele după-amiezii spre a ajunge la fostul Combinat al Fondului Plastic și a vizita la Studio 76 expoziția Soft-Spoken Carnage (Carnagiu cu voce blândă) a Ralucăi Băraru (deschisă în perioada 12–24 mai 2026), sunt convins că efortul a fost răsplătit prin regalul vizual / „culinar” servit de artistă.

Odată ajuns în spațiul intim al galeriei, un fel de „sanctuar” situat undeva la etaj, vizitatorul este întâmpinat de artista-amfitrioană, care prezintă „meniul” expoziției, pe post de program de sală. Experiența petrecută acolo mi-a creat impresia de participare la un eveniment fastuos, de tip fine dining. Expoziția, desfășurată în două săli, este concepută sub forma unui meniu complet: Amuse-bouche (aperitive), Main Course (felul principal), Desert (desert) și chiar… Leftovers (resturi), pe care unii le pot lăsa în farfurie sau lua la pachet.  

 

În opinia artistei, „Soft-Spoken Carnage este despre ceea ce purtăm cu noi în tăcere: presiunea acumulată a încă unei generații învățate să se adapteze, să se recalifice mai mult, să zâmbească mai puțin, să moară un pic de foame, dar în cele din urmă să reziste. O generație (…) care pur și simplu nu mai este dispusă a se preface că există preparate comestibile în meniu”. Artista își definește lucrările ca fiind „la prima vedere, precise din punct de vedere academic”, dar, sub aparentul control, „mișună anxietatea, lipsa de normă, cinismul și tensiunea alienării personale”.

Raluca Băraru a absolvit Liceul de Arte din Constanța (actualul Colegiu Național „Regina Maria”), apoi Universitatea Națională de Arte din București, secția Grafică. A activat o vreme ca director artistic în cadrul unor agenții internaționale de publicitate, după care a revenit la pasiunea ei inițială pentru artă. Această formație solidă explică în lucrările ei – de pictură, grafică sau sculptură / obiect – apetența pentru redarea cu minuțiozitate a detaliilor semnificative, a variatelor texturi și materialități, asemenea maeștrilor flamanzi și olandezi de secol XVII, precum și subtilele trimiteri la teme care traversează istoria artei, tratate în spirit ironic, jucăuș, postmodern. 

Seria Amuse-bouche include opt lucrări (ulei pe lemn sau acuarelă pe hârtie), între care câteva miniaturale (Slither, Prey, Drink, Her Loss, His Pride), lucrate cu o pensulă cu trei fire, concepute ca o colecție de haiku-uri vizuale despre anomie, exprimând cu umor o gamă variată de sentimente, de la frică la izolare. And Then God Made Theese (Și apoi Dumnezeu a creat brânza), pe un format ovoidal, poate trece drept un peisaj montan romantic de secol XIX, cu o atentă perspectivă aeriană, dar, la o a doua privire, se observă că marele nor alb-gălbui din partea superioară este, de fapt, o bucată de brânză plutitoare, prinsă într-o chingă de piele. Cele două lucrări pe format tondo intitulate Tar-Tar prezintă portrete feminine singularizate, cu protuberanțe sau mutilări anatomice – un fel de gorgone contemporane, în care coafura de șerpi este substituită de gulere din viermi inelați, fructe și frunze, respectiv monștri marini, dantele și căței de usturoi. 

Ciclul Main Course conține patru lucrări de dimensiuni mai mari, toate executate în ulei pe pânză. „Preparatul” Bouillabaisse (supă de peşte, originară din Marsilia) dă expresie gândului artistei că „războaiele pe care le purtăm în exterior nu sunt decât un ecou al carnagiului pe care îl comitem în interior”: dintr-un vas de porțelan cu două toarte se ridică un dublu portret feminin (un bust cu două capete), hibridat cu pești și oase de animale; mâna dreaptă a trupului comun eviscerează un pește cu foarfeca, lăsând să se scurgă organele interne; unul dintre capete poartă ca pălărioară un tampon cu urme de sânge, iar celălalt are pe frunte o muscă uriașă și cozi de pește drept urechi. Automasacrul se petrece într-un interior nedefinit, a cărui unică șansă de comunicare cu exteriorul este o fereastră zăbrelită. Peisajul de afară nu este însă mai reconfortant: liniștea bucolică a pajiștii cu căpițe din prim-plan este zguduită de explozia nucleară din fundal, care generează nori-ciupercă. Pentru amatorii de bucătărie tradițională românească, din meniu nu lipsește Polenta. Lucrarea are în centru o uriașă mămăligă (hiperealistă, în tonuri de galben), în timp ce este tăiată în felii cu o sfoară de două mâini conturate grafic. Gestul – o amintire din copilărie a artistei de la un prânz servit de bunica sa – semnifica „începerea mesei, expirarea respirației ținute, pentru ca lucrurile nerostite să rămână nerostite”: acele subiecte tabu, care nu pot fi abordate în familie, conducând inevitabil la izolare. Compoziția deschisă, cu multiple elemente fragmentate, secționate de cadru sau acoperite de altele, accentuează tensiunea: mâncarea pare imposibil de mâncat, un câine are privirea tristă, mâna unei femei al cărei cap nu se vede ține încordată o furculiță. Tema Pietà – reprezentare a Fecioarei Maria purtându-și în brațe / pe genunchi Fiul decedat – este abordată în lucrarea Cordero asado (miel la cuptor), din care un detaliu este reprodus pe afișul epoziției. Trupul lui Iisus este înlocuit de o halcă de carne de miel, pe care Fecioara îndurerată, cu lacrimi de sânge, o ține în mâini, ca pe un imens colier, având capul înconjurat de o aureolă-farfurie, marca japoneză Hello Kitty. Fundalul este reprezentat de o natură moartă contemporană, cu bunătăți care evocă cinele bogate de Crăciun, dar care, în ciuda aparenței seducătoare, nu sunt comestibile. Este doar o înșiruire abundentă de neadevăruri: morale, artistice, consumeriste, emoționale (emblematic simbolizate de ouăle de ciocolată în borcan, a căror materialiate trimite la lucrările din oțel inoxidabil reflectorizant ale lui Jeff Koons, imitând sculpturile din baloane). Ragù de lapin (tocăniță de iepure) înfățișează un personaj hibrid bărbat-iepure, expus ca trofeu de vânătoare pe o masă-pat, cu un peisaj în fundal. Lucrarea are ca substrat conceptual fenomenul de lookmaxing (în cadrul manosferei, unde a fost inventat termenul, bărbații se evaluează reciproc de la 0 la 10 și se „antrenează” pentru maximizarea aspectului lor fizic prin diferite practici, de la dietă și sală de sport la zdrobirea oaselor și alte extreme autovătămătoare). În mod semnificativ, în prim-plan apare un balon gonflat, de tipul celor aniversare, cu cifra 5 (dar fără a semnifica vârsta, ci nota acordată bărbatului respectiv). 

Zona rezervată desertului (în a doua sală, mai mică) oferă alte câteva „delicii”, între care: Eclair Daddy (imagine a unei figuri masculine cu rol de patriarh, puternic, dar neputincios); Fruit Salad (o plasă cu cumpărături nedorite, inclusiv un schelet uman, rememorând moartea tragică a unui prieten al artistei); sau Pick Bowl (un recipient ceramic decorat cu capete de penisuri, ca semn al cuceririlor multiple ale bărbaților, cuantificate drept victorii, din care vizitatorii sunt invitați să extragă dulciuri). 

În fine, secțiunea Leftovers propune: 3AM Snack (o pernă despicată din care ies intestine), Ramen (o supă a pierderii cuiva drag, în care un miel întreg plutește fiert printre tăieței japonezi și elemente vegetale), Roach (un gândac de bucătărie devenit deschizător de sticle) și Hunger (mulajul ceramic al unor maxilare deschise, ca într-un strigăt ancestral al foamei). 

Între agapă (presudo)creștină și ospăț pantagruelic, expoziția Ralucăi Băraru atacă nu doar simțurile vizual și tactil, ci și simțul gustativ, în funcție de preferințele vizitatorului. După parcurgerea întregului „meniu”, acesta constată însă că este încă „flămând”: în ciuda prezentării extrem de apetisante, nimic nu este cu adevărat comestibil. O chestiune de gust, iar „gusturile nu se discută”, ce să-i faci!