Am fost aseară la posibil ultima reprezentație Un tramvai numit dorință, de Tennessee Williams, regia Andrei Huțuleac, la Centrul Cultural Lumina. Andrei are obiceiul ăsta old school, chiar à la Williams cumva (a făcut la fel și la Menajeria de sticlă sau oriunde a fost contextul potrivit) de a ne primi întocmai ca o veritabilă gazdă în micuțul univers al următoarelor trei ore. Dar de data asta n-a fost acel bună seara brechtian (a se citi aici vom juca, o pauză va fi, vinuț vom avea, telefoanele închise să fie trebuie să). Astea au fost, cumva, formalitățile bune. De data asta am fost anunțați din capul locului că reprezentația va fi una filmată (ca atare, există o șansă de 95% să fie reluate anumite scene, din considerente tehnice), am fost cumva pregătiți pentru o idee tăioasă când vine vorba de un spectacol de care prinzi drag: e posibil să fie ultima reprezentație în forma asta, ca atare, am asistat la un plin proces de manufactură la fabrica de amintiri de teatru.
Pe 22 ianuarie 2026, Ciprian Ciucu anunță intenția de a închide patru instituții pentru a regla bugetul Capitalei, printre care și Centrul Cultural Lumina. La sfârșitul aceleiași luni, Consiliul General al Municipiului București amână prima rundă de negocieri, iar grupul PSD cere retragerea de pe ordinea de zi. Cu toate astea, în aprilie 2026, o suită de instituții, printre care și Lumina, sunt desființate prin vot. Paradoxul aici e că, în paralel, Consiliul General al Municipiului București aprobase consolidarea clădirii și transformarea ei într-un (citez) Hub Cultural Multifuncțional Verde cu o sală de 120 de locuri. Se desființează instituția, dar nu și locul, cum ar veni. Și rămâne pe umerii noștri întrebarea: „păi bun, dar cine mai face programare acolo după?”
Dar în fine, asta nu-i chiar atât de Williams, e doar un scurt context politic din spatele unei seri devenite nostalgice încă de la anunțul incipient. Și nu, nu a fost un truc să ne sensibilizeze Andrei Huțuleac, pe astea le are el în regie, în felul doar al lui de a monta T.W. E totuși premonitoriu ceva: dacă o luăm izolat pe Blanche a piesei (interpretată magistral de Corina Moise), povestea e a unei femei care nu mai are unde să se întoarcă, iar spectacolul de față, așijderea, se joacă într-un fel fără întoarcere.
În poezie, tramvaiele se mai întorc, măcar în vise. Naum zice: „dacă așa stau lucrurile/ mă voi culca pe o margine de trotuar în stația de tramvai/ lângă femeia care vinde limonadă/ sau mă voi așeza pe scaunul portocaliu pe care stau/ din când în când și bâigui/ cu picioarele înfundate în substanța aspră a reveriei.” Cristi Popescu zice: „Tramvaiule, care mă porți între coastele tale, leagănă-mă iar pe același drum căruia îi cunosc deja toate necunoscutele, leagănă-mă, ascunde-mă […]”. În piesa lui Williams, tramvaiul vine mai mult ca expresie a ezitării, a regretului, a pierderii. Mai circulă prin oraș tramvaiul acela numit dorință? America anilor 50, care ni l-a dat pe Tennessee, e montată acum undeva treizeci de ani mai târziu, ca un cover de Springsteen pus prea tare în garaj, ca o revoltă a altei vremi, cumva, dar cu aproape aceleași problematici. Huțuleac reușește tranziția asta într-un fel nestrident, natural, lin. Spectacolul nu e aplatizat de context, nu e totul numai 2D și peruci, costume noi, snooker, poker, whiskey în pahare minuscule. Nici urmă de bucla mandatorie cu take on me peste generic, fără light design strident, sau mă rog, măcar e albastru, nu hiperuzitatul neon-roz care marchează anii 80-clișeu. Relocarea asta temporală lasă textul să respire real în noul aer, nu îl îneacă forțat în el. 

Între A Streetcar Named Desire (1947) și Blue Velvet (1986)-ul Lynchian trece o jumătate de secol de cinema american și exact aceleași femei se prăbușesc, în aceleași sufragerii, în fața acelorași bărbați. Și-n montarea de față mai avem încă o jumătate de secol dusă pe ceas: iar prăbușirea e tot aia, apartamentul Kowalsky nu devine un pop-up store steril-nostalgic cu casetofon dublu deck și poster cu Pat Benatar. Anii ‘80 sunt aici mai degrabă o temperatură și sunt foarte recunoscător că nu e nicio secundă regizoral apăsată pedala Stranger Things.
Ca regizor trickster și veritabil păcălici al atmosferelor sincretice (în cel mai bun sens posibil), Huțuleac introduce direct, nu sugerează, bunăoară omul sfințește locul. Las aici o notă pe care o făcusem în cronica pentru Menajeria de sticlă, dar e la fel de valabilă și aici: „pe drum spre teatru am văzut pisici camuflate în frunze, și nu întâmplător am zis, à la Tennessee, cum ne poartă obișnuința: și aici văd o oarecare bază de Frunză (a se citi Victor Ioan Frunză), dar în sensul apetenței ăsteia pentru detaliul care respectă: ajută povestea, nu încarcă, impresionează ca butaforie prin concretul ei.”
Pe urmă mă mai gândeam așa, câți dintre oamenii nu-chiar-fierți pe o trupă cunosc toboșarul, basistul etc.? Câți oameni îi știu după rolurile scindate, nu ca întreg? Și, mai mult, pentru câți dintre aceștia, toboșarul formației devine vedeta? Probabil cercul se tot restrânge, dar o rețetă sigură este să-i dai toboșarului Kowalsky și rolul Kowalsky în spectacol (tranzițiile astea cu piese complete și bine distribuite ca proporție între actorii-soliști, plus rifful de chitară care marca migrenele convenționale ale lui Blanche, faptul că sunetele erau percepute integral de publlic, dar selectiv de distribuție, detaliile astea m-au cumpărat, chiar dacă mi-au arătat mai multă regie decât nu mi-au arătat).
Dac-am zis de Corina Moise că face o Blanche magistrală (îmi place mult mai mult decât Vivien Leigh), Mitch-ul transfigurat de Alexandru Pavel vine cumva în aceeași cheie. Cele două sunt veritabile personaje de la un capăt la altul, construite dincolo de simple gimmickuri și găselnițe, născute dintr-o bucurie aparte, dar păstrate cumva atemporal prin complexitate. Cele două sunt vădit mai îndepărtate de realismul cuplului Stanley – Stella.
Dar și în cazul acestuia din urmă, cei doi, Teo Dincă și Codrin Boldea, au frământările cumva mai apropiate de realitate, mai mult în sine decât în reacții, e un contrast plăcut acolo. Și care transformă tabieturile, rutina, redundanțele, ciclurile ceartă-împăcare în ceva la fel de minuțios gândit, o rețetă pe care ai putea s-o tot privești, crezând mereu că e ceva nou.
Codrin a avut, cred eu, munca cea mai grea, dat fiind că oricum e-ntr-o concurență neloială cu Marlon Brando, care-n performanța incredibilă din 50 scrie cu majuscule method acting pe cinema în A streetcar named desire. Fără a fi părtinitor aici, dacă gândești un Kowalsky pe altă direcție, poate fi o ratare. Dacă îl gândești pe aceeași direcție, nu îl poți imita mai bine. Oricum o dai, rolul ăsta e deja umbrit. Elia Kazan setează, indirect, un canon, prin Brando. Deși are o problemă din capul locului: Marlon era prea magnetic. Publicul îi mânca din palmă, oricât de clar ar fi fost ulterior că e un agresor și un violator. Ce voia Elia de fapt era ca publicul să-și descopere propria complicitate emoțională în prăbușirea lui Blanche, dar nu a putut să-i ceară omului să joace „mai puțin bine”. Și de aici problema oricărei montări ulterioare, pe care aici o găsim rezolvată din cheia de joc: ne uităm nu la un Stanley magnetic, cât la unul pe care, din punctul meu de vedere, publicul are tendința să-l respingă din capul locului (ca livrare pe puseurile de agresivitate, rezolvări carnale nejustificate complet etc.). Pare că pentru montarea de față pariul e altul, ceea ce mă întoarce la Blanche DuBois.
În Memoriile unui crocodil, Tennessee Williams povestește viața sa și experiențele romantice/ erotice înflorindu-le, întocmai ca Blanche în Un tramvai numit dorință. De unde și teoria cum că, de fapt, Williams a scris piesa de față având în minte figura lui Marlon Brando în rolul Kowalsky, iar la sine s-a raportat ca fiind Blanche. Cei doi au avut și un istoric amoros. Și în Menajeria de sticlă, servitoarea e inspirată după sora lui. Cumva, lucrurile nu se îndepărtează niciodată foarte mult de universul cunoscut/ familiar.
Stanley-ul lui Boldea (cu tobele lui live, cu muzica Mariei Alexievici integrată bine de tot) nu mai e proletarul cuceritor al lui Kazan; e un bărbat care simte deja că lumea i-a trecut pe alături, iar violența lui nu mai e energie ascendentă, ci compensare. Diferența de etaj psihologic e enormă: Brando juca un Stanley care câștiga, pe când Boldea joacă unul care pierde și nu știe încă.

Cu o mulțumire enormă în suflet și cu regretul (și recunoștința) că totuși am asistat la arhivarea unei formule teatrale excepționale, mai spun doar c-am stat fix în spatele regizorului cât își filma spectacolul. Și-am avut parte de o lecție de regie live, chiar dacă din alte resorturi. Știam de dinainte că urmează să se întâmple ceva cu un personaj, vedeam unde pune el focus-ul pe filmare, înțelegeam, parcă, mai bine cum a gândit el spațiul de joc și joacă, făcut de asemenea cu un rafinament al detaliului specific lui. Și Brecht și Cehov în aceeași seară. Un tramvai numit dorința să-l mai văd o dată.