FUGA MARȘ. 5 studii despre a trece drept unul dintre ei

Studiul nr. 2 pentru a trece drept unul dintre ei  

înainte să moară, m. mi-a scris că exista o formațiune, un fel de navă deasupra casei. că veniseră în sfârșit să-l ia înapoi. noi doi am încercat să înțelegem corpul, l-am studiat am citit articole, cărți care ne-au spus cum se comportă carnea, latența ei naturală. la final am plecat ocolind oamenii în negru, mașinile. nu eram obligată să plâng așa că m-am concentrat pe jenă, m. ar fi înțeles că până la urmă dispare și locul pe care-l numesc înăuntru. că nu mai am unde să mă recunosc / o celulă lăcrimoasă înglobează laboratorul și începe să-l atace din interior / ca în benzile desenate am crezut în aceleași teorii despre origini și nicio continuare nu avea sens. corpurile noastre nu mai aplanau conflicte, nu erau familiare, doar parte din narațiunea despre investițiile emoționale ale celor cărora le datoram prea mult. senzația că am rămas nu singurele exemplare ci exemplare singure. întârzierea din noi, cei câțiva ani pe care i-am petrecut refuzând. modul în care ne mișcam, mai mult înțelegând decât trăind. am acumulat informații prețioase despre ce trebuie făcut când vrei să treci drept unul dintre ei. cobaii pot observa lumea mult mai bine când știu că la final vor intra de bunăvoie în acul care-i va fixa în mediul steril. suntem încă împreună în poemul despre fata care a pus semințe de flori în cadavrul unui pește și floarea a străbătut corpul și a înflorit prin gura lui deschisă 

Studiul nr. 9 despre frică 

draga mea, în realitate ești în experimentul descris de o necunoscută pe instagram, au pus două grupuri de oameni să se îmbrace în același tip de hanorac, primul grup a alergat pe bandă, al doilea a făcut salt cu parașuta. un al treilea grup a mirosit apoi fiecare hanorac. dacă le miroseau pe cele ale alergătorilor, creierul nu prezenta o activitate neobișnuită. când le miroseau pe ale parașutiștilor, se activau zonele creierului care procesează frica. draga mea, cineva te-a îmbrăcat cu hanoracul greșit, acum nicio reacție nu mai e a ta și ei miros totul pe tine. umbli așa sărind în gol împuțită de frică și nu știi cum să te oprești

Studiul nr. 13 despre rușine 

ea vorbește despre mecanismele rușinii de parcă rușinea ar fi un material lipit de piele care începe să ardă când o privești. ea spune că noi, cei care am crescut cu rușinea, de parcă ar fi fost iubire, nu mai putem fi văzuți dincolo de material. spune că nu mai e percepută, de parcă asta ar fi o abilitate a celui care e perceput. instinctele ei sunt rupte așa cum ai rupe materialul cu tot cu mușchi, instinctele îi zic să se ascundă, să se scufunde, să acopere totul, speră că măcar atunci observatorul constant se va opri  

Studiul nr. 11 pentru aer

lumea îți acoperă oxigenul cu mâna și îl face să dispară 
peek-a-boo 

te rog, nu mă confunda cu o persoană bună
m-am crescut ca să pot să-ți răspund oricând la atac 

deși ai început să părăsești încăperea 
să vezi construcția să te separi de ea 

câinele care ți-a intrat în oase latră pe fundal zi și noapte 
a rămas fără mâncare interacțiuni 
dacă l-ai găsi i-ai rupe gâtul    

doar eu l-am văzut pe copilul de pe plajă când și-a rupt lopățica 
a înfipt-o prea tare în nisipul umed 
a țipat fără sunet a privit ruptura 
părinții nu vor avea momentul de referință pentru 
când a învățat să înceteze      

candy darling a ajuns acasă în mijlocul zilei 
deși mama o avertizase să vină doar noaptea     

nu rușine mi-e frică pentru mine 
n-am învățat niciodată să mă tolerez      

despre plante care asimilează insectele în interiorul fructului      

bătrânul care adună baloanele de la 
ultima zi de naștere serbată în parc 
știe de ce trebuie să observe și să noteze 
încontinuu lucrurile care scapă      

toată munca și fiecare gest pe care nu-l faci ușor construiește 
obiectul neidentificat care se întoarce împotriva ta    

cineva aleargă lângă tine îl vezi de parcă ești camera de filmat 
care-i invadează spațiul      

unul lângă altul câinii din parcare 
priveau prin gard trenul viran  
am privit și eu      

nu mă întreba, nu știu de ce funcționează    

cad peste tot trandafirul meu japonez 
dezvoltă flori mai grele decât poate suporta 
i le adun aproape de rădăcină de parcă 
dacă s-ar putea hrăni cu ele și-ar reveni  

gif-ul cu tine în lumina farurilor 
lovind obsesiv la 5 dimineața 
gheața de pe drum cu lopata

inspiră: într-un mediu controlat ai putea anticipa totul 
expiră: dacă efortul ți-ar slăbi nu l-ai putea relua   

despre plante carnivore 
care înfloresc departe de locul în care se hrănesc 
pentru a nu-și mânca polenizatorii   

de ce nu ți-ai dat seama că nu puteai să respiri 

momentul când intrăm în ploaie din neploaie ca într-o altă cameră   

când nu mai știi ce să spui în mijlocul conversației 
copiii mai mari te opresc și-ți rup din nou bicicleta  

Studiul nr. 25 despre selecție 

aici era un alt poem, l-am șters pentru că era slab dar povestea a rămas cu mine, totul a pornit de la un album foto vechi, părea că a aparținut unui cuplu de români plecați într-o țară îndepărtată, uneori trimiteau poze acasă și ele ajungeau în album, primele pagini arată clădiri dintr-un oraș-port cel mult patru etaje case compacte note venețiene fațade se deschid către ape un turn dincolo de toate șirul de munți, aici apare cuplul care emană calm, poze cu ei în diverse ipostaze vedem în întregul album, zâmbesc mereu iar când sunt împreună se ating, femeia apare prima singură într-o fotografie, poartă rochie albă cu papion la gât și mijloc, are pălărie albă în mână o geantă „plic” a fost surprinsă în mers e fericită în spatele ei o mulțime de oameni la fel de eleganți pozează și ei fiecare pentru un alt fotograf către alte direcții, ideea poemului era că există refugii ele sunt populate de oameni aleși adică selectați pentru a dovedi, vocația lor e să-și păstreze la nesfârșit seninătatea, să își păstreze echilibrul până când produce rupturi în percepție