Scrisori pentru Felicia

Citi numele de pe spatele plicului uşor îngălbenit: Doina Joldea. Numele i se păru cunoscut, însă nu reuşi să-şi amintească de unde îl ştia. Dedesubt, cu un scris copilăresc, cu litere albastre de tipar, era trecută adresa de pe Intrarea Ştirbey Vodă. Doamna Pătraşcu luă plicul, urcă scările în spirală şi, după ce intră în apartament, îl lăsă pe teancul de ziare şi reviste, sub cuierul din hol, cu gândul de a-l returna destinatarilor la prima ocazie. 

Doamna Pătraşcu cumpărase apartamentul în urmă cu câteva săptămâni de la o femeie care locuia de vreo treizeci de ani în Canada. Auzise că mama acesteia, o bătrână diagnosticată cu Alzheimer, ar fi murit de curând, iar femeia din Canada, întoarsă temporar în Bucureşti, vânduse şi donase cea mai mare parte a lucrurilor rămase în apartament – cărţi prăfuite, haine roase de molii, bibelouri de porţelan. 

Iar acum primea o scrisoare adresată fostului proprietar. Câteva săptămâni mai târziu, primi o a doua scrisoare, adresată, de asemenea, Doinei Joldea. O puse lângă prima scrisoare. Căută în agendă numărul de telefon al femeii din Canada, formă numărul de mobil, doar ca să audă mesajul standard al robotului: abonatul nu poate fi contactat.

Scoase agenda din geantă şi îi căută adresa de e-mail. Răsfoi o vreme până când o găsi, şi-o notase însă în grabă şi nu mai distingea toate literele.

Într-o zi ajunse la o prietenă şi, de la laptopul ei, îi scrise doamnei din Canada un email, însă mesajul se întoarse de fiecare dată ca nelivrat. În cele din urmă se dădu bătută şi se întoarse acasă. 

Se uită la scrisori, le întoarse pe toate părţile la lumina lămpii, încercând să ghicească ceva prin hârtia subţire a plicurilor. 

Până la urmă se hotărî să le deschidă. 

Pentru orice eventualitate, decise că e cazul să fie discretă, şi vru să le deschidă fără ca cineva să-şi dea vreodată seama de asta. Puse ceainicul pe aragaz, fierse apa până când aburul ieşi din ceainic, luă nişte mănuşi de bucătărie şi aşeză partea închisă a unuia dintre plicuri în bătaia jetului de abur. La scurtă vreme, lipiciul se topi. Doamna Pătraşcu luă un cuţit pentru desfăcut scrisori şi deschise încet plicul. Luă cu grijă scrisoarea şi se duse în dormitor ca să o citească. 

Era acelaşi scris, tot cu litere copilăreşti de tipar. Doamna Pătraşcu citi primele rânduri şi îşi dădu seama că era într-adevăr scrisul unui copil; mai precis, al unei fetiţe din clasa a doua, cu numele de Felicia, care îi scria bunicii ei.

Felicia îi scria bunicii că îi este dor de prăjitura ei cu ciocolată şi glazură de gălbenuş şi că îi mulţumeşte pentru cartea pe care i-a trimis-o vara trecută. Vreau să merg iar la şcoală, scria Felicia la sfârşit, dar trebuie să rămân aici la spital, până când mă fac bine. 

Doamna Pătraşcu puse scrisoarea la loc în plic şi duse plicul înapoi pe hol.

Deschise şi a doua scrisoare, datată două săptămâni mai târziu. Felicia era tristă că bunica nu-i răspunde. Pe deasupra se simţea mai rău ca înainte, dar spera să se vindece şi să iasă cât mai repede din spital. Doamna Pătraşcu împături scrisoarea şi o puse şi pe aceasta înapoi în plic. Se uită pe geam în zare – vedea clădirile vechi, portocalii, de pe Cobălcescu scânteind în lumina soarelui. 

Din a doua ei scrisoare nu înţelegea prea multe; doar că avea uneori probleme cu respiraţia, alteori o durea inima. Doamna Pătraşcu luă din dulap o sticlă de coniac, se aşeză la masă şi îşi turnă un pahar. Se duse în hol şi luă cartea de telefoane de sub teancul de reviste. O deschise la litera J şi căută cu degetul arătător numele de Joldea. Găsi vreo douăzeci de numere diferite. Se gândi dacă să sune la fiecare număr, însă nici nu ştia ce să le spună. Să-i întrebe dacă le-a murit un membru al familiei care locuia pe Intrarea Ştirbey Vodă? dacă au o fetiţă în spital? Îi era jenă să pună vreuna dintre întrebările astea unor necunoscuţi. 

Tot atunci văzu primele furnici prin apartament, târându-se pe podea şi pe mobilă. Apoi gâze. Căută plase pe care să le pună la geamuri. Pe pervaz apăruse un porumbel cu gâtul lucios, care se uita la femeie, de parcă ar fi recunoscut-o. Când ea se îndreptă spre fereastră, pasărea o privi o vreme în ochi, apoi îşi luă zborul.

Se uită din nou pe plicuri – la adresa expeditorului era trecută o stradă din Colentina. O căută în agendă. Era adresa unui spital de boli cardiovasculare.

Doamna Pătraşcu scotoci prin apartament. Femeia din Canada nu vânduse tot, îi lăsase destul de multe vechituri. Găsi într-un şifonier, pe un raft, chiar şi o maşină de scris. Într-un dulap găsi mai multe foi albe şi plicuri. În alt dulap, într-un sertar, găsi o veche carte de muncă în care o văzu, în sfârşit, pe Doina Joldea în fotografie – avea ochii negri, blajini, ochelari cu rame aurii, o frunte largă, părul încărunţit. I se păru că o mai văzuse undeva. Se uită cu mai multă atenţie la fotografie. Se aşeză la maşina de scris şi bătu scrisoarea, încercând la final să imite cât putea de bine semnătura, aşa cum o vedea pe cartea de muncă. Îi scrise Feliciei rânduri încurajatoare. Am luat fotografiile de pe sfoară şi le-am pus într-un album, în sertarul de sus al noptierei mele, lângă veioză. O să te simţi mai bine. Gândeşte-te la prăjiturile cu ciocolată şi glazură de gălbenuş.

Vru să recitească scrisoarea şi o îndepărtă de ochi mai mult decât de obicei. Scrise pe plic, la expeditor, numele Doinei Joldea, şi trecu adresa de pe Intrarea Ştirbey Vodă. Se înnorase, iar vântul bătea tot mai tare. Duse scrisoarea la poştă.

O săptămână mai târziu, doamna Pătraşcu văzu din nou ceva în cutia poştală. O deschise. Primise o nouă scrisoare de la Felicia. Mi-a citit mama scrisoarea de la tine şi m-am bucurat mult. Chiar şi doctorul îi spunea fetiţei că arată tot mai bine. Bunico, abia aştept să te văd după ce ies din spital. Mă simt mult mai bine. Trimite-mi prăjitura cu ciocolată şi glazură!

Aici doamna Pătraşcu se opri din citit, îndoi scrisoarea de două ori, neglijent, cu un gest iritat, şi o lăsă pe masă.

Ceva mai târziu, se gândi ce să-i scrie Feliciei. Nişte furnici şi mai multe gâze năpădiseră iarăşi câteva cotloane ale apartamentului; nu mai văzuse atâtea gâze de când călătorise în Deltă; undeva sub chiuveta din bucătărie o ţeavă se fisurase, şi acum podeaua se tot umplea cu bălţi de apă ruginie.

Continuă să-i scrie Feliciei. Avea grijă să se folosească doar de detaliile pe care le cunoştea despre Doina Joldea – ori din hârtiile pe care le mai găsea din când în când prin tot felul de cotloane ale apartamentului, ori din primele scrisori ale Feliciei. Fetiţa rămânea însă în continuare internată în spital. 

Într-o zi din octombrie, tot aşteptând răspunsul Feliciei, doamna Pătraşcu se hotărî să o viziteze. Luă un taxi până la spitalul din Colentina şi întrebă la recepţie de Felicia. 

Duşumelele miroseau a clor, şi-i aminteau de vremurile în care era copil şi învăţa să înoate la Bazinul Floreasca. Apa de acolo mirosea tot aşa, a clor. Odată era să se înece, i se dezumflase colacul, şi ea se scufundase imediat cu capul sub apă.

 Doamna Pătraşcu găsi destul de uşor camera. Uşa era întredeschisă. Se apropie încet de ea şi întinse mâna spre clanţă. Apoi se opri. Rămase în spatele uşii, cu răsuflarea tăiată. Inima îi bătea atât de tare, încât avea impresia că toată lumea din jur o aude. O asistentă tânără intră în cameră, iar doamna Pătraşcu profită de răgazul celor câteva secunde în care uşa fusese deschisă pentru a arunca o privire înăuntru. Pe patul de lângă geam văzu o fetiţă de vreo şase ani cu părul şaten, lung, care lucea întunecat în lumina soarelui. Fetiţa stătea întinsă, nemişcată, cu capul în sus, rezemat de pernă, şi părea să doarmă. Doamna Pătraşcu nu avu curajul să intre. 

Când doarme aşa cu capul într-o parte, seamănă cu Ana, îşi spuse ea.

O lăsase pe Ana, nepoata ei, să se joace lângă piscină, atunci, chiar înainte de Paşte. Câteva minute de neatenţie au fost de ajuns. A scos-o repede din piscină, a chemat ambulanţa, au încercat s-o resusciteze. N-au reuşit. 

Doamna Pătraşcu se îndepărtă încet, păşind cu atenţie, deşi nu exista niciun risc să o trezească, şi se întoarse acasă.

Câteva zile mai târziu primi în sfârşit o nouă scrisoare de la Felicia. Fetiţa îi povestea ce cărţi a mai citit, dar îi scria şi că se simte iarăşi mai rău, că îi e uneori mai greu ca oricând să respire. Apoi o întreba dacă mai vine porumbelul ăla roşcat cu gâtul verde şi lucios pe balcon. Nu ştiu, şopti doamna Pătraşcu. Să-mi spui dacă-l mai vezi, bunico. 

Vru să-i răspundă din nou cu o scrisoare. După câteva rânduri, îşi dădu seama că nu mai avea cu ce să umple paginile. Se folosise de toate detaliile pe care le avea despre bunica Feliciei. În disperare de cauză, îi povesti pe scurt un basm al lui Andersen, cel pe care şi-l amintea cel mai bine, Hainele cele noi ale împăratului. 

Ieşi din casă şi se duse cu scrisoarea la cel mai apropiat oficiu poştal. Bună ziua, doamna Joldea, îi zâmbi funcţionara de la poştă. Ah, dar nu sunt…, vru ea să răspundă, însă nu avu puterea să spună nimic. Poate că funcţionara tot văzuse numele Joldea pe plicuri, şi din cauza asta. Pe de altă parte, avea impresia că funcţionara o cunoştea de mult.

Verifică din nou adresele de pe plic – expeditor şi destinatar. Literele se amestecau şi păreau înceţoşate. Apropie plicul de ochi, însă era şi mai rău. Îl îndepărtă şi literele îşi recăpătară contururile albastre. Se frecă la ochi, lipi timbrele şi trimise scrisoarea. 

Ajunse înapoi în apartament, se duse în bucătărie să îşi fiarbă un ceai – iar stropii de apă se tot adunau de undeva, naiba ştie de unde, inundând podeaua –, trecu apoi prin camera de oaspeţi şi îşi văzu în treacăt imaginea din oglindă. Se întoarse şi se examină în oglindă. Capul ei avea părul mult mai rărit şi mai cenuşiu decât credea. La fel şi cutele adânci de pe fruntea largă, oare când apăruseră? Sprâncenele încărunţiseră şi ele. Parcă nu mai recunoştea nimic. Faţa ei, mult mai îmbătrânită decât şi-o amintea. Era faţa unei femei blajine, cu ochii negri. Îşi bău ceaiul în linişte, fără să aprindă lumina, îşi dădu pentru prima oară seama că are un gust fad, ultimele raze ale soarelui colorau pereţii din spatele ei, iar ea se gândea la următoarea scrisoare pe care o va primi de la Felicia.