Stagnare

Nu știe cum a ajuns aici. Nu știe cum s-a dus direct la damigeana cu vin, dar uite ce forță are, cum o apleacă și-și toarnă direct în pahar. Acolo sub polițele alea cu mere, în spatele butoiului cu varză are și o damigeană cu vișinată, veche de doi ani. Dar e complicat să ajungă la ea. Și n-are rost. Nici nu i-a ieșit rău Hamburgul ăsta de masă. Și ce roșu frumos. Așa i-a venit o poftă să bea, că acum înțelege de unde vine vorba aia cu înecatul necazului în băutură. Vrei să uiți de tine și de probleme. Că viața asta parcă-i toată o problemă. Nu scapi bine de una, că dai de alta. De parcă cineva te tot încearcă să vadă cât ții la tăvăleală. Păi ții, ții, da’ cât să tot ții? Și de ce? Că orice-ai face sau n-ai face nu e bine. Vinul e bun, îl simte alergându-i prin sânge, încălzindu-l, ca un prieten care-i zice o vorbă bună. Că pe el nu l-a întrebat nimeni, băi, Mihaie, tu mai poți? Mai vrei să te duci la hotel să stai țeapăn în scaun 12 ore și să te holbezi la ecrane? Să zici buna ziua, bine ați venit, și să cari bagaje că ești și valet dacă trebuie, nu? Să nu te superi dacă unii nici nu-ți răspund la salut sau nu zic un mulțumesc după ce le-ai dus bagajul sus, sau îți aruncă un cinci lei ca la câini. Să fii așa, dacă are clientul chef să te bage-n seama exiști, dacă    n-are, ești nimeni. Și așa în fiecare zi, ca să aduci bani acasă, la nevastă și copil. Și-acolo primești un blid cu mâncare, și vine noaptea și nevastă-ta se-ntoarce cu curu’ la tine și gata, Doamne, mulțumesc pentru ziua de azi. Pe scări se aud pași. Cine n-o avea stare în casă la ora asta? Pașii se îndreaptă spre coridorul unde e boxa lui. Lasă paharul pe o poliță mai sus, mai retras, și se apucă să-și facă de lucru cu niște borcane. Pașii se apropie, scoate și el capul din boxă și-l vede la trei boxe distanță pe Toderică.  

– A, tu erai, vecine. 

– Ce faci aici, mă băiatule? Ce face Dorina? 

Mihai se sprijină de ușa boxei. 

– A rămas la spital peste noapte. 

– Săraca de ea. Da’ ce-a pățit, măi?

– Nu știu, măi nene. Nu știu. Toată lumea mă-ntreabă, m-a-ntrebat și doctora, și asta de-aicea, 

și aia de la spital. Și nu mă crede nimeni când le zic că nu știu. 

Mihai apucă paharul cu vin, ia o gură mare, ca un însetat în deșert. Răsuflă satisfăcut. 

– Îți torn un pahar de Hamburg? O minune a ieșit.

– Nu, că m-așteaptă Lenuța, m-a trimis după zacuscă, dacă întârzii face ca toate alea. 

– Hai, mă, un pahar, că nu pică cerul. 

Toderică ezită puțin, dar pune cheile de la boxă pe masa de lemn de pe coridor și se sprijină de ea. 

– Hai, să nu te refuz. 

Mihai ia un borcan gol, îi desface capacul și-l verifică în lumina becului chior. 

– Nu mai am pahare, da’ ăsta-i curat. 

Se duce cu el la damigeană și toarnă vin. 

– Direct de la sursă!

Mihai întinde paharul să ciocnească.

– Hai, sănătate! 

– Sănătate pentru Dorina, închină și Toderică. 

– Să-i dea Dumnezeu. 

– Femeile-astea, din ziua de azi, sunt sensibile tare. Uite, și Lenuța mea, două zile din trei o 

doare capul. Păi mama venea de la schimbu’ trei și ne trimitea pe toți trei copiii care la școală, care la grădiniță, care la creșă. Îmbracă-ne, spală-ne, dă-ne de mâncare, pune-ne pachete. Și după ce plecam, spală, calcă, fă mâncare pentru prânz. Curățenie, duminica, că n-avea când. Eu nu știu când dormea femeia aia. Și n-am auzit-o vreodată c-o doare capul. 

– Și maică-mea, tot așa, Dumnezeu s-o ierte. Amesteca-n oala cu ciorbă când a murit. 

– Las’ că nici cu soacră-ta nu mi-era rușine. Strașnică femeie, doamna Mia. General, nu

femeie. 

– Adevărat, să știi. Parcă și Dorina era altfel. Nu-mi prea plăcea mie, că se băga peste tot, da’ 

când stătea la noi, parcă mergea casa singură. Și dup-aia, când s-a mutat, Dorina învățase tot de la ea și făcea totul ca ea. Era mereu în priză. Și pe urmă și la soacră-mea, când s-a-mbolnăvit. Și după ce-a murit, uite acuma-mi dau seama, Dorina s-a moleșit așa. A picat așa, nu știu cum. Și vorba aia, munca s-a ușurat. Și azi s-a moleșit de tot. 

– Cine poa’ să-nțeleagă femeile. 

Mihai îi ia borcanul gol și-i mai toarnă vin din damigeană. 

– Nimeni. Dorina nici măcar nu prea vorbea.

– Ooo, a mea vorbește, toată ziua-i toacă gura. Da’ io zic da, da și mă gândesc la ale mele. 

Noroc c-o are pe sor-sa, Mariana, și-o sună seara, și trăncăne cu ea. Io nu știu ce poate să vorbească atâta. Mai bine la tine. 

Mihai își mai toarnă un pahar cu vin. 

– E bine și nu-i bine, Toderică. Că uite, într-o zi pățești o de-asta și nu știi de un’ s-o apuci. Și 

toată lumea cică tu ești de vină. 

Toderică plimbă borcanul aproape gol de vin dintr-o mână-ntr-alta. 

– Ăștia de-aici din scară cică avea-așa… niște vânătăi pe mâini. 

– Aaa, a vrut să bage aspiratorul pe ușa de la bucătărie și n-a încăput. Cum e ea, mai plinuță,  

s-a împins în ușă și s-a-nvinețit. Ea se și învinețește ușor. 

– Da, normal. Ce lume rea. Mai ales cața aia de Madam Păsat. Nu-i de mirare că-i singură. 

Și-oricum ce se bagă ea în casa omului? Fiecare știe ce-i la el, nu?

– Așa-i. Exact așa. 

– Nu te judecă tot blocu’ că te cerți cu femeia. Voi vă păruiți, voi vă-mpăcați. 

– Așa ar trebui. 

– Acum cică te-ai luat și cu fi-ta. 

– Ce? 

– Da, ieșise nebuna în pijamale pe scară, cică v-a bătut în țeavă că țipa fata. 

– Fir-ar a dracu’ de javră. 

–Așa am zis și io. Da’-i bine aia mică, da?

Mihai îl măsoară pe Toderică de sus până jos și i se pare că acesta se învăluie în ceață și i se mai aude numai vocea care rostește cuvinte disparate, fără sens. Crede că-i bine să răspundă cu da. 

– Băiatule, eu mă duc sus, că-mi moare nevasta de foame. Du-te și tu la culcare, c-ai avut o zi

grea. 

– Mă duc, mă duc. 

– Hai, seară bună.

Toderică își ia plasa cu borcanele de zacuscă și dispare pe coridor. I se aud pașii urcând către ieșirea din pivniță. Se lasă liniștea, întreruptă de zgomotul apei prin țevile de deasupra. 

Poate ar trebui să urce și el. Bărbații care stau în beci sunt bărbați răi, care n-au grijă de familie și de copii. Vin de la serviciu, se duc acolo și beau ca porcii, și se duc sus noaptea, când e treaba gata, zicea Madam Păsat, stând pe banca din curte și mâncând semințe. El nu mai coborâse de mult acolo. Nu mai avea timp de când lucra până târziu. Și nici ceilalți nu mai veneau, ca pe vremuri. Nici la garaj nu mai stăteau. Ce-i mai plăcea, când veneau toți la el, și Vasilescu, și Gherghel, ba și Plopeanu – avocatul de la scara C, să le repare Daciile. Chiar îi lipsește să se întindă sub o mașină și să lege toba sau să schimbe uleiul. Și să-l cheme cineva să regleze culbutorii, că era singurul care făcea să toarcă motorul ca pisica. Și ce-și mai dorise și el o Dacie, să se întindă duminica sub Dacia lui. Și ce aproape fusese s-o aibă. Dacă nu venea Revoluția, o avea. Le venea rândul. Aveau și banii. Mia îi ajutase cu avansul. Mă rog, îl ajutase pe el, cum îi și zisese, că mașina e a bărbatului. 

Dar a venit Revoluția, s-au devalorizat banii și pe urmă și-au luat cu banii un televizor Goldstar color. Primul lor televizor color. Prima imagine pe care-au văzut-o la color a fost Petre Roman, ține minte și-acum, avea un pulovăr roșu pe gât, până și Dorina parcă tresărise nițel când l-a văzut. Era un roșu foarte intens. Acuma, își luau toți second-uri din Germania. Adică nu toți, care mai aveau ceva bani. El n-avea, adica avea prea puțin, și nu și-ar fi luat o mașină așa de ieftină, că aia sigur era praf pe dinăuntru. Auzise de tot felul de șmecherii pe care le făceau samsarii, că umblau la kilometraj și alte de-astea. Și-alea nu erau mașini pe care să le meșterești ca pe Dacie, că n-aveai piese. 

S-ar duce sus, dar or mai fi vecinii pe scară? O mai fi Madam Păsat? Nu vrea să se uite la el ca la felu’ trei. Și-auzi, cică s-a luat și cu fata. Ce să aibă el cu fata? Ea a avut cu el. Ea acuma îl crede un… din ăla. El, care niciodată, nici măcar să se certe n-a vrut în fața ei. Că-și amintește de când era mic, că mai auzea uneori bufnituri din camera părinților, și pe maică-sa suspinând, dar ta-su i-a zis că aia nu e treaba lui de copil, sunt treburi de oameni mari, și maică-sa i-a zis la fel, și i-a zis că a tras-o curentul, de aia are ochiul puțin umflat. Așa că el cu Dorina niciodată, nu în fața copilului. Și nici ea nu era genul care să țipe, să urle, să ridice vocea. Dar el de fată nu s-a atins. Poate o dată să-i fi dat una la fund, pe la vreo patru ani, când a ieșit cu ea în parc de un Paște, toată îmbrăcată în alb, rochiță cu volane, ciorăpei cu model pantofiori albi, aproape că nu se putea uita la ea de cât era de frumoasă, și-a căzut în prima baltă cu noroi. Nici două minute n-a durat frumusețea aia, albul ăla neatins, volănașele alea și pliseurile călcate de bunică-sa. 

Și-n rest el niciodată… îi făcea seara cacao cu lapte, deși Mia interzicea clar, și Dorina zicea la fel, „a zis și Mămica fără cacao și dulciuri după șase seara, că o agită”. Se uitau împreună la desene animate, la Tom și Jerry mai ales, că acum le putea vedea pe toate, nu câte 10 minute cum aveau când era el copil. N-avea mai mult timp să stea cu ea, că lucra zi-lumină la atelier. Dar când i se așeza în brațe să se uite la desene, se înmuia tot, se scufunda în fotoliu, își înfunda obrazul în claia aia de păr care mirosea a șampon și a copil și nu s-ar mai fi sculat de acolo niciodată. Câteodată adormeau împreună la televizor și se trezea când Dorina i-o lua din brațe și o ducea în pătuțul din camera lor. A fetelor, adică. Fiindcă Dorina „culca fata” și pica lată și ea pe canapeaua din camera copilului. El o tot aștepta în pat, auzind iar și iar „Twinkle – twinkle little star” de la o jucărie pe care i-o luase Dorina Roxanei de la Sică, și uite așa îi murea și lui bărbăția, dar se consola că era tătic acum, chiar dacă băieții de la atelier îl cam luau în balon că tre’ să facă și-un fecior, să aibă și el cu cine să facă un fotbal. Imposibil să mai facă un copil.

(fragment dintr-un roman în lucru)

Credit foto Ștefania Mihalache: Cristian Șuțu