Clementina, în mare parte, și hermina

E datul ei, îi scrie-n soartă, 
Să dea cuvânt la veșnicii: 
Mai bine să lucească moartă, 
Decât murdară între vii.

(Virgil Carianopol, Puritate) 

Clementina este poetă. Și profesoară de franceză. În mare parte, un spirit ales. Și neînțeles. De mulți dintre contemporani, colegi de breaslă, de cancelarie și de alte contexte. 

Nu e desuetă, dacă înțelegi că e poetă. Nici anacronică, dacă ți-e familiară metafizica spațiului și a timpului. Clementina nu dă doi bani pe problematica materialistă a originilor și nici pe tratarea comică a tragicului. Trăiește în atmosfera rarefiată a muzicii sferelor, pe care o aude, în mare parte, după ora bufniței, mai exact, între ora lupului și cea a privighetorii. 

În timpul zilei, Clementina se revoltă (moderat și temperat-continental) împotriva condiției umane. Dimineața, stoic și surd, iar la prânz, reținut, nobil și clasic. Mai vârtos seara, când e invadată de valuri de Biedermeyer Romanticism, ca de-abia la miezul nopții și cultural anacronic să simtă cum ia (furtună și) avânt adevărata sa fire (high) romantică.

În copilărie, Tine-Tine și-a idolatrizat bunicul matern, care i-a și sădit în sinele afânat și moale sămânțe de ennui și mal-de-siècle, dacă e s-o credem pe cuvânt, și de la care a și moștenit gena bună, paradoxală și inutilă a iubirii lui hypocrite-lecteur-mon-sembable-mon-frère.    

În tinerețe, l-a iubit pe contele de Lautréamont, în ciuda diferențelor de temperament, amplasament și de Weltanschauung. A trecut, cu grație și noblețe sufletescă, și peste inadvertențele de meridian, epocă și chiar fus orar, fiind răpită (și orbită, se-nțelege, cine n-ar fi) de extravaganța și de strălucirea mercurială (cum se zvonea) a geniului său întunecat. De câteva ori, l-a părăsit, scurt și dureros, pentru Pascal și La Rouchefoucauld, din motive numai de ea știute, dar și pentru că a vrut să ia câteva lecții de, ipse dixit, botanică filosofică și anatomie sapiențială. A revenit la matcă într-o călărire în zori, când L’autre Amont a atras-o iar în mreje, fiindu-i clar că, în mare parte, ea este caracatița cu privirea de mătase, ea, sufletul nedespărțit, cu care îi era sortit să contemple oceanul etcaetera. I s-a dedicat suflet și trup, cu pântecele de mercur (sterp though, that’s my two cents) amplu (des)cântat. Cu fiecare an, pământul se învârtea, pântecele rodea, pe dinăuntru (poleială peste poleială, mai mult aur decât zugrăveală, dacă îi credem pe cei vechi) mai mult decât afară, rosturile se stratificau, pregătind miezul lui tare de nichel și fier (am citat, în mare parte din memorie, din versurile Clementinei, ajunse la mine pe cale orală).

La maturitatea târzie, Clementina a făcut pact cu diavolul, a plecat din casa bunicilor, a închiriat o garsonieră și a coborât la munca de jos în cancelaria unei școli aflate peste drum de spitalul sri. A continuat să scrie poezii. 

Nu se mai cunoaște nimic despre relația cu Isidore, de parcă s-ar fi pietrificat sau lichefiat de dor. Neîmplinit sau nemărginit, nu se mai poate discerne, cuvântul se află la capăt de rând, iar hârtia a suferit, sub vremi, vânturi și valuri care lasă malurile, deteriorări și variate interpretări. S-a zvonit că ar fi avut o idilă cu Virgil, Cari, cum îi spunea ea, poet la rându-i, tot din Caracal (nu-i plăcea să vorbească despre asta, o trecea la note de subsol) i-ar fi dedicat, la ieșirea din pușcăria comunistă, un volum întreg. Mai ales poezia cu hermina (nu că se laudă, dar ăsta e adevărul). Ar fi avut câteva sugestii stilistice totuși, la urma urmei, oricât de sursă de inspirație, e poetă și ea. Titlul, de pildă, e prea transparent, versul al doilea, „giuvaer ce dă scântei”, deloc reușit, transformă iambul în anapest, giuvaer presupune o anomalie de pronunțare, ea ar fi optat pentru altceva. 

În sfârșit, în cancelarie, Clementina era o apariție. Cap de păpușă de Nuerenberg, ten de porțelan, ochi albaștri, mici și sticloși, întăriți excedentar de curbe de chinoroz cosmetic (aproape ca-n poemul lui Cari despre hermină, chiar dacă, acolo, se dau cu chinoroz pereții unui golf, parol, „de gheață și din jur”, mă rog, e simbolic, dar și în antiteză cu „știind cât de ține ea la pur”). În jurul capului, părul blond-cenușiu, învolburat de vreme și trădat de vicisitudinile istoriei, mișca rar, aureolat de reflecții personale, mici extaze cotidiene și epifanii pasagere. Gura purta perpetuu carmin, cu urme de pe vremea când era cârmâz, pentru a păstra vie legătura cu eurile succesive, dar și cu alte surse de lirism. Și totul ce romantic, ca-n basme, se urzea, comenta poeta, secondată de alter ego-ul de limbă franceză, cu gândul la Verlaine, adorat și el orizontal și ocazional, et je te garde entre mes femmes / Du regret non sans quelque espoir, amândouă rapid și cinic contracarate de sinele mundan, las baltă toată poezia / să vină alții la-ncercat / zău, care îmi va fi sosia sau cam așa ceva, nu stau prea bine la poeții francezi, mă descurc mai bine cu nemții.  

La o intersecție, la un moment dat, eu am făcut dreapta, deși nu-mi mai amintesc, ea o fi luat-o la stânga sau s-o fi oprit la semafor, nu mai știu cum, dar am pierdut-o din ochi. Au trecut eoni, timpul mort și-a întins trupul, a devenit veșnicie și Clementina mi-a ieșit din minte. Până ieri, când am văzut-o în piața mare din Lipsca. Am recunoscut-o după hainele bleu-ciel, carminul excedentar și chinorozul flamboiant. Plimba un landou baroc, arcuit peste timp și generos în spațiu. Părea preocupată de sau prinsă în șoaptele unei conversații animate, mes enfants, combien il est doux qu’il y a un père, parcă a zis, în mare, apoi n-am mai auzit. Înăuntru, plein d’animaux en pelushe. 

De bună seamă și după chipuri și asemănări, au tați diferiți. M-am întrebat ce s-o fi întâmplat cu hermina. Dacă ea era, interesantă manieră să dea cuvânt la veșnicii, vorba lui Cari.