full moon in scorpio curând. flower moon mozaic

justificări pentru sângele care urlă la ieșirea prin pori. îmi reproșează că-l sabotez că nu grăbesc pasul. îi explic calm pedagogic cum de ceva timp iau cursuri despre răbdare și chiar vreau să termin cu coroniță (nu râde, chiar mă străduiesc)
atâtea cursuri de formare
supracalificată și totuși atât de singură sub piele.

*
aici la marginea lumii gândurile se freacă unele de altele până la tocire
ca o hârtie aruncată în aparatul de mărunțit

o femeie îmbrăcată într-o piele obosită de la prea multe încercări
se privește în oglindă cu milă

*
spuneam de curând prin cancelarie la o șuetă de pauza mare și o cafea diluată dar cu pretenții că
nu înțeleg de ce femeile își explică existența prin bărbații de lângă ele

n-am nevoie de un el ca să respir
ca să muncesc să mă definesc să spăl wc-ul farfuriile
să corectez teste să reciclez dozele de bere
să fiu menajeră bucătăreasă profesoară dansatoare maratonistă

de mică aceleași clișee generaționale
fii drăguță ai grijă înțelege nu ridica vocea
femeile care vor prea mult sunt obositoare
femeile care nu cer nimic sunt ratate

„bărbații nu știu să spună ce simt”

o femeie are nevoie de un bărbat să facă copii dacă-i vrea
apoi —
îl poate mânca
cu dinți mici adaptați pentru răbdare

femela călugăriță n-are milă nici discursuri
nici sindrom de vinovăție post-coitală
îl sfâșie îl termină îl lasă acolo ca pe o carcasă de utilitate limitată
pentru că ea nu zboară
pentru că el da
și într-o lume unde el scapă
ea trebuie să rămână
cu ouăle
cu pământul
cu foamea

invidia editată în fiecare țesut
în fiecare renunțare
îndesată în carnea moale

femela vrea zborul vrea și copiii și împerecherea și libertatea
vrea să-și muște soarta de beregată
hashtag lacomă hashtag ipocrită hashtag nedreaptă

dar gura încleștată
nu cere nu urlă

și totuși ce e feminitatea ce e condiția umană de ce nu pot ataca
sfintele concepte
cu furie
cu poftă chiar
cu mâinile pline de viață
de ce nu le pot călca în picioare și să ridic altele în loc

o femeie demolează zilnic lumea și o reconstruiește până seara
cu unghii roase
toți se întreabă de unde atâta putere
mai poți
cum de poți și asta
nu ești de aici

o, de aici sunt
din coșmarul ăsta intrat în buclă

sunt zile când niciunul din voi nu meritați să-mi sugeți sângele
nu sunt nici poezia nici amanta voastră
nici inspirație ieftină pentru bărbați deprimați
cu poftă de sâni în loc de terapie
prefer să-mi beau singură sângele
să-mi refac globulele

vreau să fiu femeia care spune
„astăzi nu mă atinge nimeni”
oricum nici cu asta
lumea nu se oprește în loc

*
atâtea nefericiri în cutele pielii mă mai și întreb de ce nu mă plac

                    oprește doamne centrifuga asta pentru puțin știi bine că nu-ți cer mult la cât ți-am dat fii un dzeu corect

                    ia-mă de aici

                    încerc să nu complic nimic din ceea ce e deja complicat

*
întoarsă în mine ca-ntr-un muzeu unde totul se crapă la prima atingere seara o femeie adoarme plângând