O instituție
În țara mea, pachetul mamei
e o instituție. Plasa Lidl cu zacuscă și vinete congelate,
apelul mustrător, când sunteți deja departe.
Apelul ei îngrijorat. Frica –
3 volume în samizdat.
Dialogul ping-pong, bedminton, tenis de câmp și tenis de masă
cu părinții, când ne strângem cu toții acasă, e instituția noastră
de emoție furioasă,
din ea curge „untul negru”, arghezian,
al hiperbolei dezastrului familial
pentru care bem instituția vâscoasă
a sticlei de vișinată de casă,
el a gestat Teatrul Absurdului.
Și-ar mai fi, desigur, instituția veștii unui deces.
Dar și instituția bărbatului de succes
în spatele căruia stă țesătoarea giulgiului tatălui său,
bătrânul rege din Ithaca.
Instituția lucrurilor aparent incompatibile cu viața/
consistența unui material
cu modele florale în buzunarele căruia ard
bancnote intraspitalicești
și grupuri de Whatsapp.
În țara mea, ideea că datoria unui poet e să-i păstreze
întreagă mitologia s-a perimat,
instituția demnității și-a rezistenței
la temperaturile scăzute din poezie
există acum doar pe hârtie,
s-a convertit în diverse grade de satisfacție: a conduce
20 de kilometri pe autostradă, apoi pe DN, oftând, privat de
iluzia pierderii într-un Midwest balcanizat
e una dintre instituțiile mele preferate.
Depanările, depănările,
firele epice tăiate cu dinții, ideea că
meseriile cele mai căutate, rărindu-se, devin arte,
dietele Dukan și Rina – instituții itinerante –
cafeaua la OMV când tu
nici măcar nu conduci,
„ce să zic”, suspiciunea că ambiția
a fost înlocuită cu Ozempic – instituția
Frumuseții ca moarte,
toate sunt locuri prin care-am trecut,
am fumat, am băut un ness, am mâncat o felie de chec,
am încasat salariul când am fost
concediate
cu un gest larg, de lehamite
și solidaritate.
O instituție e și
rușinea celor doar 200 de Euro
puși în plic la o nuntă de noapte. Instituția lui „atât am putut” vizavi de
instituția lui „de ce altul poate?”, între ele –
palate ale telefoanelor date
de părinții nemulțumiți că ultima notă
din anul ăsta nu scoate
10-le mult-visat. Instituția copilului desființat
de strălucirea unui certificat – o franciză în permanentă dezvoltare.
Instituția „cât câștigi?”, instituția „când te măriți?”, loteria
maternității și, colac peste pupăză,
instituția glumei pe seama dramelor hormonale
ale femeilor care, din disperare,
au plecat de la soții lor, de la tații,
de la tutorii, de la șefii interioarelor abuzatoare,
și ultima dată când ați vorbit erau
într-o vacanță la mare, iar după un timp s-au întors
cu coada între picioare,
însărcinate. Instituția miturilor urbane
și a valizelor abandonate.
Ai auzit de instituția interfoanelor stricate, care ne pun
în pericol claustrarea și rămân
cu anii nereparate?
Te-ar interesa? E totuna cu cea
a vecinului dând găuri într-un perete,
zadarnic institut de cercetare
a orelor de liniște suspendate
ca președinții, mereu
în restrângere de activitate, împărțind birouri& dosare cu
instituția omului pe care l-ai iubit
necondiționat,
dar nu i-ai cunoscut nici părinții, nici frații.
E instituția melancoliei din inima bârfelor reci
despre tine (și-a celor „fierbinți”
despre alții). Proiectul autoapărării și iluzia
proprietății din gândul
că nimic nu-ți aparține – cum să-ți fie
rău,
când totul e deja foarte bine?
Instituția ideii banale că „o să treacă de la sine”
și spitalul universitar al vinei că n-a trecut.
În țara mea, o instituție naște o altă instituție
și toate sunt rezultate
ale admirației pentru cultura matrioscelor pictate,
instituția posturilor care dispar peste noapte,
catedrala metropolitană a sfântului „să vezi că n-o să doară”,
și dacă doare, ce, „te-am omorât?” Și dacă doare,
nici n-ar fi
prima oară.
