Un vis

Adormisem în miezul zilei după încă o noapte de nesomn și m-a trezit propriul sforăit, horcăit îi spunea ea și nu cred că greșea, ea avea proprietatea cuvintelor, nu m-a înregistrat totuși niciodată și eu am continuat să bravez și să mă prefac supărat deși, cum altfel?, știam foarte bine că are dreptate, adormisem pentru că nopțile astea de nesomn, mai ales când se adună mai multe la rând, mă aduc într-o stare vecină cu transa, umblu prin casă, mă duc unde am de mers, dacă am de mers undeva, fac tot ce e de făcut, dar parcă n-aș fi cu totul acolo unde sunt, și cine poate spune, până la urmă, că știe cu precizie unde se află în fiecare moment?, orbecăi, de fapt, bâjbâi, așa cum bâjbâim mereu prin viață, chiar dacă suntem convinși că știm foarte bine ce facem, după nopțile astea adunate de nesomn mă simt ca un personaj din Anul trecut la Marienbad, starea aceea halucinatorie, de timp incert, nu suspendat, incert, de realitate descompusă și recompusă în vis, vocile acelea monotone, cu modulații minime, ferindu-se de orice inflexiune firească și repetând la nesfârșit, cadențat, aceleași cuvinte ca niște incantații, oare se mai poate face azi un film ca Anul trecut la Marienbad?, cred că nu, cine să mai fie azi interesat de un film complet rupt de temele la zi, de politică și de social, nu, nu, azi nu se mai poate face un film ca Anul trecut la Marienbad, îmi spuneam resemnat, pur și simplu nu ar avea cine să-l facă, nici cine să se uite la el, lumea s-a schimbat, obsesiile de-atunci ale lui Resnais nu sunt și ale celor de azi, public și creatori laolaltă, ce-i preocupă azi pe creatori?, mă întrebam, încercând să pun cap la cap frânturile din visul bizar din care mă trezise horcăitul, așa-i spunea ea, visul visat în timpul somnului de amiază în care căzusem ca o vită mult prea trudită, cu toate că pe mine nu mă trudește nimeni, eu doar nu dorm, asta nu e trudă, e caznă, osândă, pedeapsă, ispășire, poate, în avans, pentru toate greșalele săvârșite cu voie sau fără de voie, noroc că azi, la fel ca în fiecare zi, nu trebuia să plec de-acasă, unde să plec?, unde să mai plec?, și de ce, doar am acasă tot ce-mi trebuie, pot citi în voie, îmi pot aminti, deși nu e întotdeauna o îndeletnicire plăcută, pot visa, ceea ce și făceam până m-a trezit horcăitul meu, se făcea că eram la 2 Mai, întotdeauna când sunt în starea asta de veghe prelungită, cum numai în armată, între schimburile de gardă, mai trăisem, pe vremea aia, însă, nu horcăiam și mă trezea doar urletul caporalului, întotdeauna când ajung în starea asta oarecum limită, în care devine foarte greu să-ți păstrezi luciditatea și să trasezi o linie clară de demarcație între somn și trezie, întotdeauna când plutesc așa, ca între două lumi, nu e deloc plăcut, dimpotrivă, e greu de dus, e și periculos, cred, dar asta nu mai contează de-acum, întotdeauna, spuneam, îmi spuneam, în starea asta mă duc, într-un fel sau altul cu gândul la 2 Mai, nu-i ciudat?, sunt totuși bucureștean și la 2 Mai n-am stat niciodată mai mult de trei săptămâni, hai, o lună, rarisim, n-am fost corturar, am preferat întotdeauna gazdele, întâi căsuțele cu dalii și nalbe și regina nopții la stradă, apoi viloaiele cu aer condiționat și toaletă-n cameră, s-a schimbat mult satul, n-am mai fost de mult și, de obicei, în visele mele se combină imagini din epoci diferite, îmi dau seama de asta când încerc să recompun, notând, trama visului, e foarte instructiv să pui ordine în vise, măcar în vise, în viață e mult mai greu, nici nu mai încerc, dar visul de azi de la amiază era într-adevăr bizar, pentru că eu nu-l cunosc pe Ornea ăsta decât din lecturi, nu am vorbit niciodată, știu cum arată doar pentru că l-am văzut la televizor, în fiecare seară e pe câte un canal, nu mai prididește, vorbește despre orice, se pricepe la orice, personaj detestabil, deci nu aveam de ce să visez că beam cu el o bere la Micul Golf, ce să caut eu cu Ornea la Micul Golf?, îmi spuneam, sigur, pe taică-su aș fi vrut eu să-l cunosc, doar l-am citit cu creionu-n mână, era cu totul altceva, tobă de carte, ăsta mic, însă, altă plămadă, se verifică, uite, că talentul nu se transmite, nici seriozitatea, acribia, un epigon, un mediocru grafoman, și totuși iată-mă stând cu el la masă și discutând prietenește, deși cărțile lui nu mi-au plăcut, le-am citit cu noduri și n-am înțeles niciodată de ce sunt pline revistele de cronici care mai de care mai elogioase, e o cabală, îmi spuneam, i-au dat și premiul uniunii, dacă trăiește destul o să-l ia și pe cel pentru întreaga activitate, despre ce discutam?, despre ce puteam eu să discut cu unul ca Ornea?, unul care scrie aceeași carte întruna, care din autoficțiune nu poate, nu știe să iasă, ca și cum ar interesa pe cineva viața lui bicisnică, mai mult sau mai puțin ficționalizată în care, sigur, vine des vorba despre 2 Mai, știu că mergea, merge și el acolo, dar, har Domnului, nu ne-am întâlnit, nu autoficțiune scrie ăsta, ci automicțiune, lipsitule de vocație, așa ar fi trebuit să-i spun, ca Nichita lui Euclid, despre ce să fi discutat noi, așadar, asta aș fi vrut să-mi amintesc, pentru că, trebuie să recunosc, nu m-am trezit furios, cum ar fi fost de așteptat după o discuție cu un nimeni umflat de presă ca Ornea, dimpotrivă, horcăitul m-a aruncat într-o lume în care, în ciuda mea, aproape, mă simțeam bine, bine-dispus, mai precis, lucru care nu mi se mai întâmplase de multă vreme, ce curios, îmi spuneam, nu se poate ca starea de bine să fi fost indusă de conversația din vis cu homunculul de Ornea cu care, treaz fiind, n-aș accepta în ruptul capului să stau de vorbă, știind bine că m-aș enerva îngrozitor și n-aș mai fi bun de nimic cine știe câtă vreme, or, eu nu trebuie, nu am voie să mă enervez, îmi spuneam, mi-a spus-o răspicat doctorul Scărlătescu, cea mai mică enervare îmi poate fi fatală de-acum, după ce-am trecut prin ce-am trecut, trebuie să am grijă singur de mine, totul ar fi mai simplu dacă ar mai fi ea, totul ar fi mult mai simplu și mai frumos, îmi spuneam, dacă mai înseamnă ceva cuvântul ăsta folosit pentru ce aveam eu în minte, viața, adică, aia de care mă mai scapă visele, chiar dacă pe unele, ca pe cel de azi, din care m-a trezit horcăitul acela, nu le înțeleg, și bine a făcut horcăitul acela, admițând că are voința lui proprie, că m-a trezit din somn și din vis, pentru că, dacă nu mă trezea, cine știe cum aș fi ajuns să mă iau la bătaie cu Ornea ăla pe care în viața reală, nu în vis, îl detest pentru că, lipsit de imaginație cum e, aplică ad litteram adagiul lui Bolaño, ca să scrii roman ai nevoie doar de ținere de minte, romanele se scriu combinând amintiri, și sigur că aș fi ajuns să-l detest și în vis, chiar acolo, la Micul Golf, unde n-am mai călcat de atâta amar de vreme, oare de ce n-am mai fost la 2 Mai?, mă întrebam oarecum mirat, chiar, de ce?, ar fi frumos să reîncep să merg la 2 Mai, doctorul Scărlătescu mi-a dat voie să merg la mare, ba chiar și să intru în apă, doar să nu stau la soare, ceea ce nu-mi convine deloc, dar e bine și la Micul Golf, atâta timp cât nu mă întâlnesc cu persoane dezagreabile ca Ornea despre care citesc numai de bine pe toate site-urile, în toate revistele, încep să cred că nu mai pricep eu nimic din literatură, e posibil și asta, îmi spun de multe ori, lumea s-a schimbat, nu se mai fac azi filme ca Anul trecut la Marienbad, cred că nici măcar un film ca Hiroshima mon amour nu se mai poate face, deși ăsta, față de Anul trecut la Marienbad, e aproape comercial, are o poveste clară, dialoguri cu cap și coadă, un pic de social la final, și tot cred că n-ar strânge douăzeci de oameni într-o sală, nici nu se mai merge la cinema ca pe vremuri, s-a schimbat lumea, vedea și ea asta și nu ne plăcea niciunuia, în privința asta eram perfect de acord, nu e nimic de făcut, îmi spunea, încearcă să trăiești în lumea asta schimbată care nu mai e a ta și-n care nu te mai recunoști și, în același timp, încearcă să te uiți la ea de pe margine, ca și cum ai contempla-o și ai studia-o, pentru că, dacă simți că nu-i mai aparții, ce poți face cu ea altceva decât s-o studiezi?, ce poți face cu o lume în care nu mai e posibil un film ca Anul trecut la Marienbad decât s-o contempli?, îmi spunea, și nu puteam decât să clatin din cap și să-i dau dreptate, în privința asta, nu în toate privințele, dar în asta, da, eram perfect de acord, îmi spuneam, și poate ar trebui să revăd Anul trecut la Marienbad, nu l-am revăzut de mult și cine știe dacă amintirea mea despre filmul ăsta mai păstrează ceva din film, poate că amintirea mea a transformat foarte mult cadrele filmului și am rămas doar cu o stare care, e foarte posibil, nici nu e cea veritabilă, îmi spuneam, după atâția ani, peste șaizeci, cred, de când l-am văzut prima oară, e foarte probabil ca mintea mea să-și fi fabricat o anumită imagine despre filmul ăsta, imagine care nu se suprapune bine peste ce este, și ce anume este cu adevărat filmul Anul trecut la Marienbad?, îmi spuneam, aducându-mi însă aminte că, și în privința acestui film, eram în perfect acord cu ea, ceea ce mă pune pe gânduri, pentru că, dacă de judecata mea mă pot îndoi și, cu atât mai abitir, de memoria mea care amestecă lucrurile într-un chip de neînțeles, dovadă episodul respingător cu Ornea, personajul ăsta de-a dreptul ridicol care, e drept, scrie mult despre 2 Mai, ceea ce poate justifică întâlnirea noastră imaginară de la Micul Golf, îmi spuneam, dacă de judecata și de memoria mea mă pot îndoi, și chiar mă îndoiesc, în judecata și în memoria ei, mai ales în ce privește filmele și cărțile, am putut avea, și chiar am avut, întotdeauna toată încrederea, ea nu avea cum să se înșele pentru că, spre deosebire de mine care disecam filmele, încercând și ajungând să le înțeleg și să le pot explica aproape tehnic construcția, înțelegând deci cum, ce a făcut regizorul ca să obțină o anumită imagine, un anumit gest al unui actor și să-mi transmită astfel o anumită stare, spre deosebire de mine, îmi spuneam, ea primea filmul cu totul, îl lua ca pe un întreg care schimba decisiv ceva în interiorul ei, așa a fost mereu cu noi, ea simțea, eu înțelegeam, iar felul cum simțea ea schimba, da, lumea ei, a noastră, n-o făcea neapărat mai bună, sau mai frumoasă, astea sunt clișee, e de ajuns să spun că o schimba, iar apoi, vorbind cu ea, ceva se schimba și în mine, iar Anul trecut la Marienbad a fost unul dintre acele filme importante pentru noi, și n-au fost multe atât de importante, așa că nu e nicio îndoială, trebuie să revăd Anul trecut la Marienbad.