Premiul UNITER – „o bătaie pe umăr din partea oamenilor din breaslă, un fel de „E bine ce faci, go for it!”

Gala Premiilor UNITER 2025 s-a ținut în 26 mai, la Craiova, în sala Teatrului Național „Marin Sorescu”. Pe o scenă pe care scenograful Cosmin Florea a făcut să crească un lan de trandafiri roșii, au urcat unii dintre cei mai mari artiști ai scenei românești, alții fiind în sală și trăind emoțiile deschiderii plicurilor. Breasla a mai respirat o dată la unison, din teatrul de la Craiova sau din fața televizoarelor, așa cum o face anual, în ultimii 33 de ani, de când Ion Caramitru a inițiat această gală. 

Bucuriile reîntâlnirilor, fotografiile pe covorul roșu, costumele epatante ale invitaților, emoțiile transmisiei în direct, speranțe, fericire, tristeți, dezamăgiri, un spectacol uman care, el însuși, ar putea provoca un dramaturg.

Acum doi ani, când gala s-a ținut la Timișoara, am fost puțin tristă că am ratat evenimentul la care Seaside Stories avea patru nominalizări, fiind nevoită să plec la Baia Mare cu o parte din trupă, pentru participarea cu un alt spectacol la Festivalul Atelier. Deci asta a fost prima gală pentru mine, în calitate de consultant artistic al Teatrului de Stat Constanța, foarte mândră de faptul că am avut șase nominalizări pentru spectacolele și actorii noștri. Șase nominalizări UNITER, ce contează cât niște premii, căci îi disting pe artiștii care le-au primit, dintre sute din breaslă, și evidențiază spectacolele, dintre zecile produse în toată țara, în decursul unui an.

Nu pot să nu remarc că gala este un eveniment foarte incluziv, atât din perspectiva producătorilor ce intră în concurs – operatori culturali de stat și independenți, limbilor în care se joacă spectacolele evaluate – română, maghiară, germană etc., tipurilor de teatru – clasic, contemporan, teatru-dans, teatru social ș.a., cât și în ceea ce privește momentele artistice ce punctează show-ul.

Nominalizații Teatrului de Stat Constanța au fost chiar teatrul, ca producător al spectacolului Casa Bernardei Alba, Diana Mititelu, pentru regia lui, Mihaela Velicu, pentru rolul Martirio din același spectacol, Mirela Pană pentru rolurile Nawal și Jihane din Incendii regia Alexandru Mâzgăreanu, Ștefan Mihai pentru rolul Feste din A douăsprezecea noapte regia Andrei Șerban și Cristian Niculescu pentru lighting design-ul la Casa Bernardei Alba. Ștefan Mihai a fost cel ce a avut privilegiul să urce pe scena cu trandafiri și să primească, din mâinile legendarei actrițe Coca Bloos, Premiul UNITER pentru Cel mai bun actor în rol secundar.

Cum ai trăit tu, Ștefan Mihai, Gala Premiilor UNITER 2025? Ai avut emoții? Ce sentimente ai avut pe parcursul galei?

Păi, în primul rând, am avut emoții încă de când am fost nominalizat, că, sincer să fiu, nu mă așteptam. Nu pentru că n-aș face un rol bun sau partitura n-ar fi suficient de consistentă, ci pentru că mă gândeam că ar fi al doilea an consecutiv la rând și, pur și simplu, nu îmi dădeam așa șanse. Am zis „băi, n-o să fie”, adică nici nu m-am gândit. Prin urmare, nominalizarea asta a venit foarte surprinzător pentru mine și m-am emoționat, iar gala în sine… Am încercat să nu pun presiune pe mine, gândindu-mă că nu contează dacă o să iau sau nu premiul. Apoi, sigur, m-am întrebat ce o să zic, cum o să vorbesc dacă o să-l iau.

Nu mi-am formulat un discurs, m-am gândit la două idei, în mare, și, în rest, a fost cam la liber discursul de pe scenă. Și da, a fost emoționantă gala și pot să zic că e un rezultat mulțumitor pentru mine. 

Bănuiesc că emoțiile au venit și de la faptul că, fiind nominalizat al doilea an consecutiv la aceeași categorie, ar fi fost cam aiurea să nu iei premiul al doilea an la rând. 

Măi, nu, dar știi că m-am gândit și la asta și am zis, băi, dacă nu iau nici anul ăsta, trebuie să fac cumva să fiu și la anul nominalizat, pentru că a treia oară e cu noroc. 

Dar la rol principal! 

La principal, la secundar, nu știu, la lumini, nu contează! Da, cumva a fost și o emoție, dar, așa cum am zis și pe scenă la UNITER, văd premiul ăsta mai mult ca pe un îndemn, dincolo de însemnătatea lui. 

O încurajare. 

O încurajare, da. Ca pe un îndemn să merg înainte. E o bătaie pe umăr din partea oamenilor din breaslă, un fel de „Băi, e bine ce faci, go for it!”.

Și ce obiectiv ți-ai setat acum? Că, după un premiu UNITER, la o vârstă destul de tânără, poți să speri la orice.

Sincer, nu mi-am setat un obiectiv per se. Obiectivul meu e cel dintotdeauna, scopul meu: să fiu sănătos și să pot să fac cât mai multe roluri și la Constanța, și în afara Constanței, în București, și să pot să performez și să mă autodepășesc cumva în fiecare rol pe care îl primesc. Asta încerc de fiecare dată, să nu mă repet cu fiecare rol. La un moment dat e inevitabil să te repeți. 

Să nu fii manierist. 

Exact. E inevitabil la un moment dat. Când e volumul mare, n-ai cum altfel. Nu cred că vine dintr-o zonă de confort, ci pur și simplu dintr-o zonă de siguranță. Că, la un moment dat, îți intră anumite lucruri în automatism. Și le faci. Le faci ca să fie bine, ca să iasă. Uneori, cred că am fost pus și în situații în care, slavă Domnului, m-am descurcat, dar pot să înțeleg această repetiție. Sunt unele situații în care probabil timpul nu îți permite să cauți atât de mult în tine, n-ai suficient timp și atunci trebuie să reduci puțin mijloacele și să revii la cele pe care știi să le faci cel mai bine. 

Și oare asta depinde cumva și de reacțiile publicului? Adică sunt unele chestii pe care le faci pentru că știi că publicul reacționează bine la ele? 

A, nu, nu mă gândesc la asta. Dacă te referi la ceva de genul „la asta știu că o să se râdă”, nu, nu gândesc niciodată așa. Adică nu, nu le fac în funcție de reacțiile publicului. Le fac în funcție de cât de mult cred în ele și cât de veridice sunt. Asta m-a interesat. Să fie adevărat, să fie veridic. Ca omul care vine la teatru să creadă povestea aia, să o cumpere, știi? Nu să-l vadă pe Ștefan Mihai cum e amuzant sau e trist sau e entuziasmat și așa mai departe. Ci să vadă un personaj. Și să-l creadă, să cumpere povestea. Asta mă interesează.  

Pe drumul de întoarcere de la Craiova la Constanța, mi-ai zis ceva ce, într-un fel, venea în contradicție cu ceea ce cred eu, și anume că premiul UNITER în sine, deși e valoros, nu reprezintă o garanție a succesului pentru un artist. Adică n-ai simți că ți s-au dat aripi acum și că o să ai asigurate casting-uri peste tot și roluri. De ce crezi asta? Că, până la urmă, lumea cam așa privește premiul Uniter ca pe un fel de trambulină.

Premiul UNITER îți oferă o vizibilitate mai pronunțată, ca să zic așa, față de alte premii. Pentru că e cel mai vizibil premiu în breasla noastră. Dar, dincolo de asta, eu cred că șansa depinde de context întotdeauna, adică și cu premiul UNITER, și fără premiul Uniter, dacă nu ai șansa să fii omul potrivit la locul potrivit, să ți se ofere anumite oportunități, nu că e degeaba, Doamne iartă-mă, dar cumva eu așa cred că se leagă lucrurile, în funcție de circumstanțe și de contextul în care te pui. Ca să concluzionez, nu premiul UNITER îți dă rolul sau îți asigură locul la casting,  ci mai degrabă tu, făcându-ți treaba. Dacă o faci bine și dacă o faci cu pasiune și cu sufletul deschis, va veni și premiul UNITER, vor veni și castingurile, vor veni și alte spectacole. Eu cred foarte mult în șansa pe care ți-o faci tu, prin munca pe care o întreprinzi. 

Și e muncă multă, slavă Domnului! 

Muncă multă, slavă Domnului, să tot fie! 

Privind în urmă, cum vezi evoluția ta la Teatrul de Stat Constanța, de la rolurile din Lasă-mă să intru și Jocuri în curtea din spate, până la 10 lucruri…, la A douăsprezecea noapte sau O insulă? Ce ai câștigat, ce ai adăugat la bagajul tău în acești cinci – șase ani? 

Păi, mai multe lucruri. Eu simt că există o evoluție. În primul rând, asta vine, sigur, și din faptul că am profesat aici, că am avut ocazia de a primi roluri multe și diferite. E foarte important să nu joci aceeași paletă. Deci vine și din treaba asta, dar vine și din faptul că sunt mai așezat puțin, vine din viață, cumva, simt că acum am 30 de ani, nu e o vârstă foarte înaintată, dar m-am angajat aici la 25-26. Au trecut niște ani, iar experiența de viață pe care am mai acumulat-o în acești 4-5 ani și-a spus cuvântul, sunt puțin mai așezat. Uite, prin prisma faptului că am tot rulat proiecte, am învățat să comunic foarte bine cu regizorul și cu colegii.

Și, desigur, vocea. Mi-am descoperit vocea. 

Vocea de cântat. 

De cântat, da. Am ieșit de pe băncile facultății fiind convins că eu nu cânt. Fiind convins de treaba asta. Și chiar pe la primele proiecte, la Meciul de comedie s-a întâmplat, făceam vocalize, ne încălzeam pentru probele muzicale din spectacol. Și, la un moment dat, la o vocaliză, toți băieții având voci de bași și baritoni, eu m-am dus puțin mai sus decât ei. Și un coleg i-a spus lui Muscalu „stai, stai, stai, mai lasă-l pe Fane, încă vreo două, trei!”. Și Muscalu a vorbit cu tipul de la clapă, și el m-a mai pus, m-a mai pus, și m-am dus. Pur și simplu pentru că, în dimineața aia, țin minte, eram obosit și n-am ținut cont de gândul ăsta parazitar, că, Doamne, Ștefane, tu n-ai voce, n-o să cânți, nu știu ce… Și m-am dus în plin, m-am aruncat, pur și simplu, în nota aia. Și am luat-o. 

Și pe urmă a venit rolul din 10 lucruri, cu care, am fost nominalizat prima dată. Iată că am terminat facultatea știind sau crezând că știu că nu o să cânt și am fost nominalizat la UNITER pentru un rol în care și cânt. Și, ulterior, Feste, că și în Feste am trei songuri foarte faine. 

Și apoi O insulă.

Da, da, mă refeream doar la nominalizări. Dar și O insulă, sigur, unde am rol principal. Ada Milea mi-a dat să cânt, slavă Domnului. Și mi-a dat bine. 

Cam astea sunt. Asta e diagrama evoluției mele, ca să zic așa. 

Și mai este echipa asta în care te-ai integrat și în care lucrați foarte frumos aici, la Constanța. 

Echipa are o contribuție semnificativă în evoluția mea. Sunt două lucruri pe care le apreciez foarte mult aici, la trupă. În primul rând, faptul că noi, când am venit aici – mă refer la nou-veniții, care nu mai suntem chiar așa de nou-veniți, că au trecut cinci ani – am fost întâmpinați cu foarte multă deschidere și cu foarte multă generozitate de colegii care erau deja aici și ne-au dat ocazia să învățăm de la ei, ne-au menajat, dar într-un sens bun, adică au avut grijă de noi. Și am simțit că e un mediu prielnic să creștem pe lângă oameni care au făcut deja asta. Și că și ei se bucură de lucrul ăsta. Iar mai departe, al doilea lucru este, da, că, așa cum se zice, nu-mi place mie termenul ăsta neapărat, „furi” de la colegi. Dar, pentru că e un mediu bun și un mediu productiv, învățăm, inevitabil, unii de la alții. „Furăm”, cum se zice. Și e bine că avem de unde să „furăm”. Ăsta e un lucru inedit. 

Ai simțit în ultimii ani din plin admirația publicului, pentru că avem foarte mulți spectatori fideli, oameni care vin și văd spectacolele de mai multe ori, unii chiar din alte părți ale țării, vă aduc flori, torturi, fac poze cu voi. Și mă întrebam cum se reflectă feedback-ul acesta pozitiv și afectuos în munca unui actor.

În primul rând, e o bucurie. Noi, până la urmă, dincolo de premii, de gale UNITER, de ce ne propunem noi să facem, de evoluția pe parcursul anilor pe care-i petrecem în câmpul muncii ăsteia, noi facem teatru și tot ceea ce facem, pentru public. Practic, publicul este adevăratul nostru judecător, cel ce taie sau, din contră, încurajează. Și e o bucurie, îți dai seama. Adică, uite, dacă vrei, asta cred că m-a ajutat cel mai mult să evoluez. Adică asta a fost confirmarea de care am avut nevoie, pentru că, asta este, e o meserie în care, inevitabil, cauți confirmări, vrând-nevrând. Prin faptul că tu te expui emoțional, fizic, psihic, în fața unor oameni, te deschizi, iar ăsta e un mod de a cere o confirmare, dar, repet, prin prisma meseriei se întâmplă lucrurile astea. Și e o bucurie, te umple de energie și de gândul că e bine ce faci și că nu e degeaba. Ci, din contră, uite că sunt oameni care pleacă cu ceva de la tine și până la urmă ăsta e scopul. 

Știu că m-a întrebat un profesor în facultate, care a râs de mine în urma răspunsului, mă rog, nu a râs răutăcios, m-a întrebat „tu de ce faci teatru?”, ne-a întrebat pe toți din grupa respectivă: „de ce vreți să fiți actori?”

Și eu am zis că „ăla din sală sau aia din sală, așa m-am exprimat, cu aceste cuvinte, să plece cu ceva de la mine, să rămână cu ceva de la mine în seara aia”. Mă rog, a râs de mine și a zis „nu e adevărat, mă, o faci că ești egoist!”. Și e o formă de egoism pe undeva, știi? Poate e o nevoie de validare pe undeva, de atenție, de umplerea ego-ului prin aceste aplauze cu care ne hrănim. Dar nu e așa de mare. Adică eu nu o simt așa de mare. 

Ți-am pus întrebarea asta în contextul în care, în ultima vreme fiind așa o emulație în rândul publicului, iar teatrul fiind printre artele foarte gustate și căutate, a fost creat pe facebook grupul Mergem la teatru, grup în care oamenii își spun părerile despre spectacole. Și foarte mulți oameni din breaslă sunt de părere că prea mulți neaveniți, nespecialiști în teatru își spun părerea despre spectacole. Iar eu m-am gândit întotdeauna că, totuși, voi jucați pentru public, nu pentru cronicari. Cronicarii sunt niște intermediari, care apreciază sau critică munca voastră, explică, într-un fel, munca voastră celor care nu sunt specialiști, dar, până la urmă, publicul este cel pentru care voi jucați. 

Da, de acord. De acord până la un punct. Adică sunt de acord că fiecare poate și trebuie să aibă o părere, pentru că asta face teatrul, expune niște subiecte, niște probleme, ți le prezintă, ideal ar fi să nu-ți spună ceea ce trebuie să gândești despre problema respectivă, să te lase pe tine să tragi concluzia și atunci, inevitabil, n-ai cum să nu ai o părere.

Pe de altă parte, cred că o cronică de specialitate trebuie să o facă un specialist. Pentru că ochiul specialistului nu e de prisos acolo. El vede și identifică niște lucruri și le judecă după anumite criterii pe care un spectator obișnuit nu le cunoaște. Mintea unui spectator obișnuit nu gândește în cheia aia. Un spectator obișnuit poate nici nu vede anumite lucruri și asta e bine până la urmă. Sunt spectacole la care mergi de vreo trei ori ca să prinzi tot ce se întâmplă. De exemplu, despre Teatro Lucido…, premiera recentă al Radu Afrim de aici, de la Constanța, mi-au spus mai mulți spectatori: trebuie să vin să-l mai văd o dată sau de două ori cel puțin, pentru că se întâmplă atât de multe lucruri interesante în paralel și sunt atât de multe referințe pe care nu le prind, dar nu pentru că sunt incult, ci pentru că nu am timp. La scena aia mă uitam la tine sau la colegul, dar alt coleg făcea altceva la fel de interesant. Tot universul ăsta… Și e fain când se întâmplă asta. Dar, revenind la întrebarea ta, mi se pare normal ca toată lumea să aibă păreri, pentru că de asta există teatru. Și teatrul încurajează părerile, dar cred că ar trebui să fim un pic mai rezervați în a ne expune părerile de profesioniști, noi nefiind profesioniști.

Am numărat, joci în zece spectacole din repertoriul curent al teatrului, și n-am pus la socoteală „Crima din strada Lourcine”, care nu s-a mai jucat din cauza imposibilității de adaptare a decorului la sala studio. Și acum repeți pentru Livada de vișini, iar la rolurile astea se adaugă și cele din filme. Întrebarea e cum gestionezi un repertoriu atât de bogat și de variat, atâtea roluri acumulate în memorie? 

Păi pentru mine e foarte importantă perioada de repetiție, de construcție. Slavă Domnului, mă ajută mintea, adică nu am probleme cu textul, cu mișcarea, îmi aduc aminte… 

Da, despre tine se spune că ești primul care învață textul. 

Așa se zice, da? I-auzi! Aflu și eu ceva nou. 

Da, „Ștefan știe primul textul”. 

Uite, foarte frumos. Sper să mă țină. Cum gestionez? Păi perioada de repetiții e foarte importantă, acolo sunt foarte concentrat pentru că e ca la construcția unei clădiri: fundația trebuie făcută foarte bine, ca apoi să continui să dezvolți clădirea respectivă. Dacă e făcută bine fundația din repetiție, corpul are memorie el însuși. Repetând și repetând și repetând, că de-aia se spune că repetiția e mama învățăturii, ajungi să îți intre în automatism lucrul ăla. Și textul, și mișcarea, și gândul, și emoția pe care trebuie să le transmiți. Deci, pentru mine, perioada de repetiție e foarte importantă la astfel de roluri și, sigur, tot felul de obiceiuri pe care cred că orice actor de pe lumea asta care a jucat le are înainte de spectacol.

Ce obiceiuri ai tu?

Totdeauna, înainte de un spectacol greu… deși, acum îmi dau seama, cam toate sunt grele pentru mine momentan, stau, îmi iau un cinci minute sau poate nu cinci minute, poate e mult cinci minute, un trei minute, un două minute în care mă retrag eu într-un colț și îmi fac un itinerariu a ceea ce urmează să fac și mă concentrez asupra personajului pe care îl joc. Adică trec mental prin ce am de făcut. Depinde, uneori îmi ia două minute, alteori trei minute… Mă calmez, număr până la zece…

De exemplu, tu acum repeți pentru Livada de vișini, în care faci Lopahin. Dar în timpul repetițiilor la un spectacol, trebuie să mergi să joci alt spectacol. Dimineața faci repetiție pentru spectacolul aflat în producție și seara mergi și joci alt spectacol. Nu ți-e greu? 

Nu, pentru că de asta e foarte important timpul liber dintre ele. Adică dintre repetiția de dimineață și spectacolul de seară. Pentru că în timpul ăla liber revii la viața ta de zi cu zi și îți dai un reset, ca să zic așa. Sau cel puțin eu asta fac. Ies de la repetiția cu Lopahin, mănânc ceva, beau o cafea și mă gândesc la spectacolul pe care-l am seara.

Dar, repet, corpul are memoria lui. Lucrurile astea îmi vin și din reflex. De-aia e foarte importantă perioada de repetiție. Nu aș putea să spun că mi-e greu. Deocamdată. Deocamdată e bine. Dar am avut anumite momente, mai ales când aveam, de exemplu, repetiții dimineața în Constanța și seara spectacol în București, sau invers, repetiții dimineața în București și seara spectacol în Constanța, în care recunosc că eram un pic buimac, dar de fiecare dată reușeam să mă adun. Ajută și chestia asta, schimb spațiul, cumva, și trecerea mentală de dinainte. Aia, iarăși, e foarte importantă pentru mine. 

Revenind la Premiul UNITER, cam câți oameni te-au felicitat de alaltăieri până azi (28 iunie 2025 – n.m.)? 

Îți dai seama că n-am numărat, dar mulți, foarte mulți. Și sunt foarte recunoscător, că nici de ziua mea n-am primit atâtea mesaje, sincer. E frumos să vezi că se gândesc oamenii de bine la tine și că vor să vezi asta. Adică te încarcă cu energie pozitivă și îți dă putere să continui ceea ce ai început să faci. Și e la fel ca în relația cu publicul: simți că nu e degeaba. Adică simți că undeva acolo contează, nu că ar conta major, dar un pic acolo… Contează. Și, ți-am zis, mă simt bucuros, împlinit. 

Ai tăi ce ți-au zis? 

Mama m-a sunat plângând aproape. Sora mi-a zis că e mândră de mine, tata la fel. Da, toată lumea foarte fericită și emoționată. Mi-au mulțumit pentru ce am spus pe scenă, despre familie, au zis că nu se așteptau și am zis, „păi de ce nu vă așteptați”? „Aia e, cum să zici de noi când ești acolo?” Dar au fost plăcut impresionați. Hai că am vorbit un pic, nu?

Foto UNITER: Cosmin Stoian, Florin Biolan, Andrei Gîndac

Foto copertă: Matei Bumbuț