Mă întrebi ce i-aș spune fiului meu?

I-aș spune să nu fie ca o ceașcă scumpă din porțelan.
Pentru că lumea înconjurătoare este ca un pumnal și dacă vrei să supraviețuiești în ea, nu trebuie să fii ca o ceașcă scumpă din porțelan.
E foarte mare tentația să fii ca tatăl tău…
Tatăl tău până nu demult era îndrăgostit de culorile mov și violet.
Era îmbrățișat de flori cu tulpină și petalele plăcute la atingere.
Spre o astfel de lume până nu demult tindea tatăl tău.
O lume în care fiecare este diferit, dar acceptat pentru diferența asta.
Până nu demult tatăl tău era ca o ceașcă scumpă din porțelan.
Pregătit pentru a fi acolo după geamul în care se reflectă razele prietenoase.
Pregătit pentru a străluci acolo pe vitrina lumii amabile, gingașe și înțelegătoare.
Mă întrebi ce i-aș spune fiului meu?
Tatăl tău până nu demult era îndrăgostit de cărți.
Cărți ca niște cești scumpe din porțelan așezate pe un raft.
Colorate, libere, creative, generoase și iubărețe.
Câtă dragoste este în cărțile aceastea ce seamănă cu niște cești scumpe din porțelan așezate pe un raft.
Atât de fragile, atât de scumpe, atât de dragi și atât de neînțelese.
E foarte multă dragoste și neînțelegere în aceste cărți.
Cărți ca niște cești scumpe din porțelan.
De ce?
Pentru că oamenii care au scris aceste cărți, la fel ca și tatăl tău, erau plini de dragoste, creativitate și entuziasm, dar rutina zilnică, febra neașteptată a răului, exact ca în sezonul gripei, a făcut ca vocea tatălui tău să devină răgușită, neprietenoasă, slăbită, iar starea lui să fie posomorâtă ca timpul de afară.
Rutina zilncă te absoarbe, dragul meu fiu și nu te lasă să fii liber și creativ.
Poezia tatălui tău trebuia să iasă în evidență dar asta nu s-a întâmplat.
Tatăl tău care era ca petala unei flori pictate pe o ceașcă scumpă din porțelan, plăcută la atingere s-a uscat și însăși cana s-a spart.
Iar tot ce era mai frumos, mai iubăreț, mai creativ în tatăl tău s-a împrăștiat pe podea în sute de cioburi.
Toată splendoarea din tatăl tău a dispărut, a fost măturată, luată cu fărașul și aruncată la coșul de gunoi.
Inimioarele ca beculețele au început să se stingă pe cerul pictat.
Mă întrebi ce i-aș spune fiului meu?
Să facă multe plimbări, cât mai multe plimbări.
Prin cameră, prin cartier, prin oraș, prin țară, prin lume.
Cu alți oameni, dar și cu sine însuși.
Plimbările cu sine însuși sunt foarte dureroase, dar utile, o să ți se pară la început că nu te ajută, dar ele ajută, crede-mă, sunt esențiale pentru dezvoltarea ta.
Pentru că dacă ai ales conștient să stai locului, această alegere riscă să fie cea mai nereușită alegere din viața ta,
care îți va aduce lacrimi și suferință.
Deci oricât de rău nu ți-ar fi, oricât de rău nu te-ai simți, oricât de depresiv nu ai fi, ridică-te din pat și fă primul pas, un pas, doar un singur pas, următorii pași nu vor întârzia, te asigur!
Citește cărți bune, plimbă-te, descoperă lumea și nu uita că o cană scumpă din porțelan poate fi sinceră doar cu cei mai apropiați și dragi oameni, oamenii în care ai deplină încredere și oamenii care te iubesc cu-adevărat.
Știu, îți va fi foarte greu să descoperi astfel de oameni, dar ei există, sunt puțini, dar există, trăiesc, au aceleași valori pe care le ai și tu.
Mă întrebi ce i-aș spune fiului meu?
I-aș spune să nu fie sălbatic, totuși să nu fie sălbatic.
Să aibă curajul de a se apropia de oameni și de a vorbi cu ei.
Singurătatea te distruge.
Mai ales când ești petala acelei flori pictate pe o ceașcă scumpă din porțelan.
Singurătatea nu are milă, compasiune, dragoste.
Singurătatea nu are nimic.
E utilă în doze mici.
În doze mari te poate aduce pe patul de moarte sau la spitalul de nebuni.
Nu ai nevoie de asta fiule, nu.
Ai nevoie să trăiești, iar ca să trăiești, trebuie să accepți regula acestei lumi și să-ți găsești complici pentru a-ți realiza visele.
Am încercat să o fac de unul singur, mi-a reușit!
Dar am pierdut foarte mult timp și tu nu ai nevoie de asta, nu ai nevoie de asta dragul meu fiu.
Mă întrebi ce i-aș spune fiului meu?
I-aș spune să aibă un vis.
Când nu ai un vis ești cel mai trist om din lume.
Ești cel mai bolnav om din lume, iar tu nu ai nevoie de asta, nu ai nevoie de asta, dragul meu fiu.
Tu ai nevoie să trăiești, să trăiești pentru a-ți realiza visele.
Mă întrebi ce i-aș spune fiului meu?
Da, într-adevăr am fost ca o petală de floare pictată pe o ceașcă scumpă din porțelan, așezată frumos pe o vitrină în care se reflectă razele prietenoase ale soarelui, dar până la urmă nu regret, nu regret acest lucru, nu regret să știi.
Da, într-adevăr tatăl tău s-a prefăcut în sute de cioburi într-o zi, dar a găsit puterea, elanul, voința necesară pentru a supraviețui și pentru a crea mai departe.
Asta i-aș spune fiului meu, dacă m-ai întreba.
Asta i-aș spune fiului meu dacă m-ați întreba.
Iar acum, dă-mi voie să-mi fac un ceai și să mă așez lângă fereastră, ca să văd ce se mai întâmplă acolo afară, dragă mamă.
Te las să te odihnești, ai nevoie de asta, ai nevoie.
Pentru că după atâta suferință, acum ești ca o petală de floare pictată pe o ceașcă scumpă din porțelan.