În Evadarea din sine, publicată în 2018 de editura Trei, David Le Breton explorează conceptul de dispariție/evadare ca o strategie extremă de retragere din lume, fie prin refugiu temporar, fie printr-o dizolvare completă a identității. Această dispariție simbolică sau fizică este privită prin lentilele supraviețuirii psihologice, un protest tăcut împotriva unei societăți care cere constant individului să se definească, să performeze și să se justifice. Evadarea nu este văzută doar ca un simptom al alienării sau depresiei, ci și ca o formă de autonomie personală, o încercare de a trăi fără a fi supus constrângerilor sociale. Dorința de a dispărea nu este un fenomen nou, ci o problemă profund umană. Renunțarea la identitate nu este doar o fugă, ci o metodă activă de a-și regăsi libertatea personală, de a evita structurile rigide ale societății care impun o identitate fixă. A nu mai fi nimeni înseamnă că ceilalți nu mă mai pot (sur)prinde în limitele lor. Le Breton aduce în prim plan literatura și feluritele modalități de a evada din lumea concretului pe care scriitori sau personajele lor le practică. Cazul lui Fernando Pessoa e unul prodigios, poetul portughez care a creat heteronime, adică identități alternative cu vieți proprii, perspective distincte și chiar stiluri diferite de a scrie, găsindu-și libertatea tocmai în multiplicarea identităților sale, fără a fi limitat la o singură definiție. Pentru Pessoa, dispariția din propria identitate nu a fost o pierdere, ci un mod de a evita fixitatea impusă de o identitate singulară. Un alt exemplu relevant pentru evadarea din povara identității publice este T.E. Lawrence, cunoscut ca Lawrence al Arabiei, care a ales să trăiască sub numele de J.H. Ross pentru a se sustrage faimei și presiunilor sociale care îl sufocau. Putem conchide în cazul său că evadarea a reprezentat o formă de protest împotriva unei vieți care îi fusese impusă de ceilalți, pentru că renunțarea la numele său cunoscut este un act deliberat de a se reinventa.

Le Breton subliniază că, pentru unii indivizi, a deveni nimeni este un act de auto-determinare, este o modalitate de a scăpa de toate așteptările exterioare și de a-și construi o existență proprie evadând dintr-o lume profund opresivă. Întrebarea cheie este: este dispariția o formă de existență deliberată? În spirjinul unui răspuns, care, oricum, rămâne deschis, putem sublinia un aspect esențial și anume că identitatea nu este niciodată un fenomen fix, nu este o realitate stabilă (e criticabilă din punct de vedere psihologic, dar numai dacă pornim de la aceeași definiție, ceea ce ar constitui, probabil, alt volum), ci un proces dinamic, de adaptare și renegociere, care se schimbă în funcție de contextul social și cultural. Ceea ce naște o altă interogație, care rămâne la fel de deschisă: renunțarea la o identitate poate fi o expresie a autenticității? Cu mare probabilitate, Fernando Pessoa ar răspunde că înseamnă posibilitatea de  trăi mai multe vieți simultan, un act deliberat de autocreație. 

Aș insista pe capitolul doi, pe ceea ce autorul numește extrem de sugestiv Modalități discrete de dispariție, pentru că reflectă, în opinia mea, chintesența volumului, de altfel unul foarte bogat în referințe, care mai de care mai impresionante – nu e un volum pe care-l citești ușor, dar nici nu te lasă să îl lași, e captivant și e destul de la îndemână să dispari în el, tocmai datorită bogăției situațiilor pe care le discută. Așadar, capitolul secund explorează diverse forme prin care indivizii aleg să dispară din lume, fie temporar, fie definitiv, fie mental, fie fizic. Somnul este privit ca o metodă clasică de dispariție temporară. Pentru unii, este o metodă de a scăpa de stresul existențial și de a renunța, chiar dacă doar pentru câteva ore, la toate presiunile externe. Aș face o paralelă, pe care, dumneavoastră, cititorii, vă invit să o cercetați mai în amănunt dacă veți dori, și anume faptul că unul dintre simptomele proeminente în depresie este hipersomnia, „o dizolvare a sinelui în tăcere și absență”, adică persoana în cauză „caută” să evadeze din realitate în somn, nemaiparticipând la viața activă. Este o formă, psihanalitic vorbind, de întoarcere totală într-un spațiu simbiotic unde nimic nu rănește, după cum este și o anulare a stării de veghe, în care ne întâlnim cu limitele și cu durerea. Revenind, pentru Le Breton somnul este analizat ca o metodă de auto-anulare temporară, nu este doar un proces biologic necesar. Un altul ar fi jocurile repetitive, care oferă o formă de „dizolvare a sinelui”, prin care individul se pierde complet în activitate, eliminând orice alt stimul extern. Exemplul oferit în carte și analizat foarte elocvent este Pachinko, un joc popular în Japonia, folosit ca exemplu al dispariției prin activitate repetitivă, o metodă de a-ți anula conștiința de sine, de a deveni pur și simplu un observator pasiv al unei activități fără sens. Ceea ce întâlnim adesea printre noi este, însă, epuizarea deliberată prin muncă fizică sau mentală intensă, ca metodă de a nu mai simți nimic altceva, faptul că unii oameni aleg să se distrugă prin muncă doar pentru a evita contactul cu propria conștiință. Dacă la dispariția prin somn ne întâlneam cu o anulare în altă stare, aici ne întâlnim cu o anulare prin suprasolicitare. În acest sens, pentru autor sindromul burn-out este o manifestare extremă a dorinței de dispariție, o metodă prin care individul își consumă toate resursele psihice și fizice, un act deliberat de refuz al lumii, până la epuizare totală.

Un caz celebru de dispariție voluntară, amintit în volum, este cel a lui fizicianului italian Ettore Majorana, care a dispărut misterios în 1938, iar Le Breton sugerează că această dispariție nu a fost un act de sinucidere, ci o metodă deliberată de a se sustrage din lumea științifică și socială, pentru că lumea „îl sufoca”, o lume care îi era „imposibil de suportat”. În același sens, de auto-determinare în a evada din lume, într-o formă de protest tăcut, sunt amintiți alți cațiva scriitori celebri: Melville (Bartleby), Beckett, Perec. Așa cum bine știm de la scriitori, dar și de la cititorii împătimiți, literatura devine un spațiu privilegiat în care dorința de dispariție este explorată din multiple perspective, de la retragerea voluntară până la dizolvarea completă a identității. În lumea modernă, dispariția completă a devenit mult mai dificilă din cauza supravegherii constante, a tehnologiei avansate și a conectivității globale. Cu toate acestea, unii indivizi reușesc să dispară prin metode deliberat organizate. Dispariția completă nu mai presupune doar fuga fizică, ci și eliminarea oricărei urme digitale sau sociale care ar putea fi folosită pentru identificare, cu toate acestea, dispariția rămâne un proces complex de auto-definire, în care planificarea atentă a acesteia se reliefează în recâștigarea autonomiei personale.

În ultimul capitol Le Breton discută despre faptul că „fiecare individ își construiește propria ficțiune identitară, fie că o recunoaște sau nu”. Identitatea este descrisă ca un fenomen fluid care se schimbă permanent. Această schimbare constantă poate fi percepută fie ca o sursă de libertate, fie ca o instabilitate nesfârșită. Într-o lume modernă marcată de instabilitate și schimbare rapidă, identitățile devin din ce în ce mai fragile, oamenii sunt nevoiți să își redefinească constant identitatea pentru a se adapta la cerințele exterioare. Le Breton explică faptul că în lumea modernă, identitatea devine din ce în ce mai flexibilă, iar indivizii se folosesc de tehnologie pentru a-și crea noi identități virtuale. Internetul oferă un spațiu privilegiat pentru acest tip de reinvenție pentru că devine un spațiu al auto-ficțiunii, unde identitatea poate fi (re)creată după dorință, fără a mai fi limitată de structurile sociale din viața reală. În această logică, identitatea devine o simplă poveste pe care individul o spune despre sine, un scenariu construit pentru a-i proteja propria autonomie. 

Hamletianul „a fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea”, capătă în lumina posibilității existenței, dar și a disparițiilor multiple sensuri identitare nebănuite.