Undeva, la marginea lucrurilor

(fragment)

Un parc mic, invadat de soare, pe care-l văd în tonuri de sepia. Câteva bănci străjuiesc o fântână arteziană albă, iar puținii copăcei scunzi și subțiri nu reușesc să facă niciun pic de umbră. Pe una dintre bănci, o femeie tânără, cu un aer plictisit. În fața ei, o fetiță de vreo șase ani, îmbrăcată cu o rochie bleu, cu dantelă, desenează pe asfalt. Părul subțire și roșcat îi este prins în două codițe, legate cu bile roz. Pălăria i-a rămas alături de mamă și de poșeta ei.

Fetița sunt eu, iar asta este una dintre amintirile care mi-au rămas cel mai adânc înfipte în memorie. Dacă închid ochii și mă concentrez, simt și acum căldura soarelui pe brațe, pe picioare, în creștet. Îmi place să desenez și, în curând, bucățile de cretă colorată îmi lasă urme pe degete, pe rochia până atunci curată, chiar și pe față. Nu știu de ce nu sunt și alți copii în parc, poate e prea devreme, poate am refuzat din nou să dorm după-amiaza, iar mama, ca să scape de rugămințile mele sau poate de surplusul meu de energie, a hotărât să ieșim mai devreme afară.

Mi se pare neobișnuit ca parcul să fie așa pustiu. Oare o întreb pe mama unde sunt copiii? Oare îmi răspunde ceva sau rămâne pierdută în gândurile ei, cu cine știe ce griji de om mare? În amintirea mea, doar apăs cu creta pe asfaltul încins, creând diverse forme, dând viață poveștilor care mi se înfiripă cu ușurință în minte. Un triunghi fără bază e un munte, o linie verticală și o alta, mai mică, ieșind oblic din ea, întruchipează cavalerul cu sabia scoasă, iar cercul cu părul ca o mătură și coroana deasupra e capul prințesei care urmează să fie salvată. Totul e minimalist, n-am nevoie de mai mult, imaginația mea completează restul.

— Eu sunt Făt-Frumos și am venit să te salvez! zic cu vocea mea normală.

— O, ce bine, prințul meu! Repede, grăbește-te, zmeul trebuie să se întoarcă din clipă-n clipă! răspund pe un ton subțiat.

— V-am prins! tună al treilea personaj, pentru care îmi îngroș vocea cât pot de mult. În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem ori în luptă să ne luptăm? repet formula magică auzită de atâtea ori în basmele de la grădiniță.

Tocmai rostesc replica automată „Ba în luptă, că-i mai dreaptă!“, când aud glasul sever al mamei:

— Alina, vino să-ți dau pălăria!

Îmi dau seama că prințul meu nu are coif. Dacă îl bate soarele în cap sau îl lovește zmeul? Ia să-i fac eu unul, așa, acum e bine echipat. Pe zmeu nu l-am desenat încă, nu știu cum, mai amân momentul.

— Alina! strigă mama din nou și îi detectez nerăbdarea din glas.

Mă smulg cu greu din povestea mea și fug spre ea. Cu cât mă duc mai repede, cu atât pot să mă întorc mai repede. Îmi vede urmele de pe rochiță și de pe mâini.

— Ce-ai făcut pe tine? Fii și tu atentă! N-am venit nici de cinci minute și deja te-ai murdărit ca o purcică.

Ceva din cuvântul ăsta mă amuză și râd. Mama are însă buzele subțiate și sprâncenele adunate cu o cută la mijloc. Asta ar trebui să mă pună în gardă, dar tentația e prea mare.

— Purcică, zic și eu și încep să sar. Purcică, purcică, purcică! sar și repet întruna, până când sunetele își pierd orice sens.

— Ia, gata, dacă nu ești cuminte, mergem acasă!

Mă opresc brusc, speriată că bucuria mi-ar putea fi curmată. Îmi cobor ochii spre sandalele albe și dantela rochiței, acum prăfuite de roșul cretei. Întorc mâinile vinovate cu palmele transpirate în sus și le șterg ușor de poale. Mama oftează exasperată și dă să mă apuce de brațe, dar eu mi le ascund la spate.

— Mi-e foame, îi zic.

Poate știu deja că distragerea atenției funcționează. Sau poate chiar am simțit brusc golul din stomac, iar gândul la pachețelul pe care mama îl ia mereu în parc îmi alungă gustul amar al mustrării. Ea scotocește în poșetă și scoate un sendviș cu margarină și salam, înfășurat într-un șervețel. Înainte să mi-l întindă, îmi freacă apăsat degetele cu o batistă pe care o umezește cu apa din sticlă. Șervețelul s-a lipit de pâinea moale și albă, iar când încerc să-l dezlipesc, bucăți din el rămân agățate ca niște pistrui pe ovalul feliei. Mușc cu poftă. Îl țin ca pe o oglindă, în care se reflectă ovalul pistruiat al feței mele, numai că bucata care lipsește din sendviș mi-a crescut mie pe obraz.

Mă răsucesc și sar într-un picior. Niciodată n-am stare când mănânc. Mama strigă după mine să stau locului odată, dar nu pot. Joc un șotron imaginar până la marginea parcului, marcată printr-un gard de sârmă. Am ajuns la jumătatea feliei când aud ceva. Un vaiet prelung și ascuțit. Fac ochii mari și ciulesc urechile. De unde vine? Mă aplec, dau iarba la o parte, mai fac câțiva pași în dreapta. Dintr-un colț al gardului, răzbate din nou scâncetul acela sfâșietor. E un pisoi. Cu ochii la creatura asta mică, portocalie, doar cu o pată albă pe bot, uit să mai mestec. Miu! strigă ea spre mine, parcă certându-mă că abia acum o văd, când ea mă cheamă de atâta timp. Mă aplec și dau s-o ating, dar se ferește. E slabă și tremură toată. Miu! 

Rup o bucățică din salamul meu și i-o duc la nas. Ea deschide o gură cu dințișori ascuțiți și molfăie greoi. Pic cu pic, mâncarea mea se împuținează, la fel ca distanța dintre noi. Când am mâinile goale, iar ea pare să nu se mai sperie de mine, o iau și mi-o așez în poală. E moale și se foiește întruna. La bot i-au rămas firmituri și o pată de margarină.

— Stai locului odată! îi zic. Ce ai făcut pe tine? Te-ai murdărit ca o purcică!

Pisica pare că înțelege, fiindcă își trece de câteva ori limba roz peste mustăți. Apoi se încolăcește și începe să toarcă ușor. Blănița îi vibrează, iar mie mi-e teamă să mă ridic, ca să nu fugă. Întorc capul spre bancă, aflată la câțiva metri distanță, dar mama nu se uită spre mine, ci undeva, spre blocuri. Aș vrea să vină, ca să-i arăt noua mea descoperire.

— Mama! strig și fac cu mâna.

Nimic. Mai încerc o dată.

— Maaamaaa!

Își îndreaptă privirea spre mine și mă cheamă cu un gest scurt. Mă scol cu atenție, ținând bine pisica, și mă duc spre ea. Când observă că strâng ceva la piept, se încruntă.

— Ce ai acolo?

— Uite ce drăgălașă e! zic. Și mititică. Hai s-o luăm acasă! Putem? Te rooog! turui eu, sperând că astfel nu-i dau timp mamei să se dezmeticească și, înduioșată de implorările mele, o să accepte.

Numai că mama nici nu vrea să audă.

— Pleacă de aici cu ea! îmi strigă. Dă-o jos imediat, ai auzit? Dacă ai luat purici, să vezi ce-ți fac!

— Da’ n-are purici! îndrăznesc eu s-o contrazic, deși gândul nici nu mi-a trecut prin cap. Te rooog? Am eu grijă de ea.

— Du-o unde ai găsit-o, că o caută mama ei! încearcă ea o altă strategie.

— Nu are mamă. Era singurică și plângea de foame. O să moară, dacă nu o luăm.

— Nu stau la discuții! Du-o înapoi imediat!

— Dar… dar…

Nu mai pot să rostesc niciun cuvânt. Mogâldicea din brațele mele s-a speriat de strigătele noastre și se agită să scape. Miu! Miu! țipă ea. Du-o acum! țipă mama. Nu vreau s-o las! țipă vocea din capul meu. Pisica se răsucește, mă zgârie și sare. Într-o clipită, o ia la fugă. Dau să mă duc după ea, dar mama și-a încleștat o mână pe brațul meu, iar cu cealaltă îmi scutură rochița.

— Nuuu! Staaai! urlu cu lacrimi în ochi, dar mama își ia poșeta și mă trage după ea.

— Dacă nu încetezi, îți dau eu motive să plângi! Ce, vrei să se uite toată lumea la mine? zice continuând să meargă.

Nu e nimeni pe lângă noi, doar blocurile cenușii, amorțite de canicula după-amiezii, în față, și mașinile rare care trec pe stradă, în spate. Deodată, scrâșnet de roți, frână bruscă, mâna mamei care se strânge și mai tare în jurul degetelor mele. În amintirea mea, o liniște perfectă, nesfârșită. Încremenire. Teama de a privi în urmă, de a ști cu certitudine. 

În realitate, probabil totul a durat o fracțiune de secundă. Nu mai știu ce am făcut apoi. Restul zilei mi-a dispărut din minte ca și cum timpul s-ar fi oprit în momentul acela. Peste senzația blăniței calde, tremurătoare, de mai devreme, s-a suprapus imaginea zgârieturilor, singura dovadă rămasă că, pentru scurtă vreme, mă jucasem cu o pisică.

*

Pisi de la recepție mă recunoaște și-mi zâmbește. E puțin mai multă lume decât dimineață, ceea ce e logic, vizitatorii pot să vină mai degrabă după-amiaza sau seara, după muncă. Traversez holurile aproape fără să bag de seamă, picioarele mele au învățat singure drumul, e deja a treia oară când îl fac. 

Mă opresc în fața ușii albe de la camera mamei. Trag aer în piept, bat ușor și intru. Mama doarme iar. Doctorița a spus că e posibil să nu se mai trezească, având în vedere vârsta și etapa în care a ajuns boala ei. Măcar de data asta suntem singure și nu mai am impulsul să fug. Pot să stau în voie lângă ea, s-o cercetez pe îndelete, s-o ating, chiar.

Cum zace așa, cu ochii închiși, aproape nemișcată, am senzația că e o necunoscută. Când eram mică, pentru că mă trezeam devreme și n-aveam stare, mă duceam tiptil în dormitorul părinților și mă așezam în genunchi lângă patul lor. Îi priveam în timp ce dormeau: tata întotdeauna pe spate – iarna, cu pijamale în dungi, vara, la bustul gol – dar  mereu cu un sforăit ușor care îi ieșea din gura întredeschisă; mama, în cămășile ei de noapte – iarna, din finet, vara, din ceva subțire, cu bretele – întinsă pe burtă, cu un braț îndoit și cu celălalt strecurat sub pernă. 

Camera avea un miros care le era specific, un amestec de deodorant bărbătesc, de cremă de față, de piele caldă și mobilă veche, peste care se suprapuneau câteodată rămășițele ușor înțepătoare, abia perceptibile, ale nopții dinainte. Incursiunile acestea ale mele aveau ceva familiar și straniu totodată, pentru că, în somn, părinții mei nu mai semănau cu ei: trăsăturile, în absența a ceea ce-i făcea tatăl meu și mama mea, păreau lipsite de viață. Stăteau lungiți ca două manechine, cum erau cele pe care le vedeam în vitrinele magazinelor, și eram tentată să întind mâna și să-i ating, ca să mă conving că sunt tot ei.

   Uneori, mama deschidea ochii brusc și, când mă vedea ghemuită la doar câțiva centimetri de ea, mai întâi se speria și după aceea mă certa. Eu fugeam atunci din cameră și mă băgam la loc sub pătură în dormitorul meu, încercând să prelungesc – preț de câteva minute sau măcar secunde – satisfacția de a fi făcut ceva plăcut, dar interzis. Să păstrez în minte imaginea lor în ipostaza aceea intimă și să mai simt în nări căldura emanată de corpurile adormite. Să mai savurez, o clipă numai, apropierea.

Întind mâna și o ating pe mama pe braț. Are pielea uscată și încrețită. Ea, care își respecta cu sfințenie ritualul de îngrijire în fiecare zi. Tot fetiță fiind, îmi plăcea să urmăresc cum își întindea crema albicioasă și parfumată pe față, apoi pe gât și în jos, pe piept, după care trecea la coate și mâini, gambe și călcâie. Mă fascinau formele ei, sânii plini, picioarele lungi, fesele tari. Și-a păstrat frumusețea până târziu, la bătrânețe. Până când a murit Doru, de fapt. Pe urmă au intervenit singurătatea, delăsarea, boala și, automat, uitarea. 

Când am ajuns adolescentă, am simțit, nu fără amărăciune și invidie, că trupul meu, care atunci ni se descoperea și mie, și altora, nu știa să se facă la fel de iubit și de dorit ca al ei. Că, prin comparație – pe care eu o făceam cu coada ochiului, iar ea, în gura mare –, nu se ridica la înălțimea așteptărilor ei. Că idealul acela feminin pe care îl întruchipa ea era o armă cu care regina pleca în cuceriri și lua prizonieri, fără să-i pese de supușii de acasă. De mine.

Atunci am început să-mi ascund corpul în haine lungi și largi, întotdeauna negre, și să caut să mă deosebesc de ea în toate privințele. Era forma mea de revoltă, de teribilism, de afirmare a propriei personalități și de contestare a imaginii pe care încerca ea s-o vândă. Sigur că eram amândouă obișnuite cu certurile de pe vremea când protagoniști erau ea și tata, dar asta nu le făcea mai puțin intense. Apoi s-au rărit și certurile, s-au împuținat și întâlnirile noastre, iar eu am învățat treptat să-mi cunosc și să-mi pun în valoare propriul trup. La hainele întunecate nu am renunțat nici până acum, e marca mea personală, iar când mă întreabă careva de ce, răspund că sunt la fel de neagră pe dinafară cum sunt și pe dinăuntru. De fiecare dată, persoana curioasă pufnește într-un râs nedumerit și mă măsoară din ochi, ca pentru a evalua dacă vorbesc serios, dacă e cazul să se ferească. Uneori zâmbesc, să-i dau de înțeles că a fost o simplă glumă nevinovată. Alteori, nu.

Scotocesc prin rucsac după crema pe care o țin mereu la mine și pun câteva bobițe pe mâinile mamei. Le masez încet și întind pasta gălbuie, care intră imediat în piele, lăsând-o ușor lucioasă.

— E mai bine așa, nu? încerc să sparg gheața.

Dinspre mama, nicio mișcare, niciun sunet, în afară de respiratul regulat.

— Sunt Alina. Nu că m-ai auzi…

Pun tubul la loc.

— Știu că n-am mai vorbit de mult. Că n-am mai venit… Dar oare tu știi? Tu mai ții minte că ai o fiică?

Mă simt ciudat să vorbesc singură. Am văzut demult într-un film că se recomandă să li se vorbească pacienților aflați în comă, dar cu cei care suferă de Alzheimer o fi la fel? Mi se pare ireal. Și cel mai probabil inutil. Ce fac eu aici? 

Arunc o ultimă privire spre ea, apoi mă ridic și ies în viteză din cameră și din cămin. Tot ce s-a întâmplat în ultimele două zile și tot praful stârnit de pe amintiri de mult îngropate parcă mă înăbușă acum: starea mamei și relația noastră, apartamentul ei părăsit și invitația Silviei, conversația de mai devreme cu Roxana și inevitabilul pe care încerc cu disperare să-l evit. Mă apasă o greutate pe piept, mi-e greu să respir și să judec. Las curtea căminului în spate și traversez, când aud zgomot puternic de frâne, un claxon prelung și un șofer strigându-mi ceva de după geamul întredeschis. Rămân imobilă în mijlocul străzii, de parcă între vorbele lui și urechile mele e o distanță enormă și sunetului îi ia minute în șir să ajungă la mine, iar creierului, încă și mai mult să facă sinapsele. 

Când, în sfârșit, mașina demarează cu scrâșnete și eu înțeleg că era să mă lovească, îmi percep cu încetinitorul și reacțiile corpului: inima îmi bubuie, urechile îmi pocnesc, privirea mi se împăienjenește. Reușesc să fac câțiva pași până pe trotuarul opus, unde mă las pe vine și-mi pun capul între picioare. Nu știu cât timp stau așa, încercând să fac lumea din jur să nu se mai învârtă, să nu mă mai sufoce. Respiră! îmi poruncește o voce. Respiră! îmi spun, ca un ecou. 

Închipuie-ți ceva bun, ceva frumos, ceva care te face fericită. Caut frenetic în minte. O baie cu spumă – dar n-am niciodată răbdare să zac în apa caldă și parfumată până mi se încrețește pielea. O plajă exotică, un vârf de munte, o dimineață târzie în pat, un pahar cu vin, o partidă bună de sex… o… un… Hai, Străinu! Ce naiba! Revino-ți! Unde te simți tu cel mai în siguranță? Unde ești tu cel mai tu? 

Undeva, în adâncurile nebănuite ale minții, bătăile inimii se transformă în ritmuri de tobe, iar vuietul din urechi, în strigătele mulțimii. Din boxe răsună acorduri metalice, un solo de chitară electrică îmi ia toate gândurile și le întinde, le comprimă, apoi le dă drumul în aer. Sunt în mijlocul unei mase întunecate de brațe ridicate și de voci care cântă la unison. Recunosc starea, locul, energia. Fredonez și eu odată cu ceilalți: Arms wide open / I stand alone / I’m no hero / And I’m not made of stone / Right or wrong / I can hardly tell / I’m on the wrong side of Heaven / And the righteous side of Hell… Ăsta e tribul meu, îmi spun. Ăsta e refugiul meu. Pot să dau drumul acum. Pot să mă las să alunec.