Iulia Pană: Doina Ruști, ați spus într-un interviu „Cred că omul are o datorie față de sine să trăiască la intensitate maximă fiecare clipă, iar ca să te poți bucura de asta, trebuie să mergi în zona tonică.” Se poate spune că v-ați făcut datoria prin romanele pe care le-ați scris – și mă refer în special la Ferenike?
Doina Ruști: Mereu am încercat, iar prin Ferenike am experimentat sinceritatea, pe tonul meu interior, cel al discursului fără public, cel al viselor, iar aici trebuie să spun că în visele nopții există permanent confortul singurătății, în asemenea măsură încât, uneori, o simplă imagine sintetizează un lung și complex dialog între cele două părți ale ființei mele, cea clementă și cea nemiloasă.
Odată, am visat o insectă cât palma, amenințătoare într-o așa măsură încât să mă facă să acționez, să vreau s-o ucid, să mă descotorosesc instinctiv de ea. În jur era zăpadă și-am încercat s-o îngrop, dar cineva, vocea cealaltă, a început să-mi toarne vorbe direct în creier, las-o, spunea vocea, are responsabilități, are poverile ei și le și vedeam, intrată deja în lumea ei, împărțind poverile zilnice, tremurând de grijă pentru alte cohorte de gândăcei, copii, familii, rubedenii și toată suferința insectei mă făcea să mă simt atât de nemernică, încât chiar și după ce m-am trezit, toată ziua de după vis, am avut în ceafă umbra acelei ființe, cu toată nefericirea pe care mi-o lăsaseră cuvintele ei. Iar genul ăsta de intensitate și implicare se află în subteranele jocului meu literar, mai ales în Ferenike, unde personajul principal e Ba, ființa închiriată de la zei, aflată într-o polemică naturală cu cealaltă parte a ființei mele, Ka, abandonată în praf, căutându-și împlinirea într-o serie de simulacre, statuete, în special, dar și cărți, cum e Ferenike.
I.P.: Ați trăit la intensitate maximă amintirile?
D.R.: Nu le consider amintiri, ci părți ale timpului meu, cât mi s-a dat, fără parcelări, fără să-l văd ca trecut ori ca viitor. Tot ce mi se întâmplă are legătură cu celelalte fapte, care renasc de câte ori mă întorc spre ele, pentru că tot ceea ce fac azi are legătură cu ceea ce-a fost.
I.P.: Ați mai spus în alt interviu: „Prin școala primară, într-o zi cu ploaie și fulgere, am rămas singură acasă și mi-era foarte frică. Am început să scriu o poveste, ca să-mi deschid o poartă spre altă parte a universului, iar de-atunci am scris zilnic”. Este scrisul un ritual de protecție ?
D.R.: Nu mai este. Atunci, în ziua ploioasă, asediată de fricile copilăriei, desigur, a fost un act protectiv. Acum este doar bucurie, construcție.
I.P.: Dacă ar fi posibilă teleportarea, în ce moment al copilăriei v-ați întoarce ?
D.R.: Sunt mereu acolo, nu e nevoie să mă întorc și nici nu mi-ar plăcea ipostaza de turist în trecut. Mă ispitește viitorul. Dar, dacă aș fi obligată să fac un drum spre copilărie, aș alege o zi oarecare, în care Mițulica povestește despre lucrurile inimaginabile ale vieții ei de dinainte de mine. Întotdeauna trecutul altuia e mai interesant decât al tău.
I.P.: Citind acest roman, cel mai recent, pe care l-ați și așezat în categoria romanelor autobiografice, descoperim o Doina Ruști de o sinceritate neașteptată, care își retrăiește copilăria și adolescența pline de întâmplări tragice. Ați avut chiar de la primele rânduri intenția mărturisirilor, sau pe parcursul scrierii v-ați lăsat dusă de propria poveste? E vreo viclenie la mijloc?… (Așa v-ați descris).
D.R.: Mereu am ales calea sincerității, și în viață, și în literatură. Fabulația începe după faptul brut, în teritoriul lui cum vedem realitatea, de fapt. Ferenike este fundalul celorlalte cărți ale mele, linia, diegesisul pe care s-au ridicat arhitecturile din Manuscrisul fanariot, rătăcirile labirintice din Zogru. În Ferenike există ușile dosnice care duc spre Homeric ori grădinile lui Zavaidoc. În mijlocul acestei hărți se află moara – eternă –, o matrice, exact ca cea din Omulețul roșu, a discursului meu scriitoricesc.
I.P.: Cât de greu a fost să renunțați la numele familiei în favoarea pseudonimului și cât de greu v-a fost ca, acum, în paginile romanului, să-l dezvăluiți pe cel real?
D.R.: A fost o experiență necesară, asumată, parte din renașterea mea și din căutarea identității. Într-un fel, a fost evadarea mea din tiparele existenței stabilite familial, social. Viața în familie a fost copleșitoare, benefică și rea totodată. Mi-a prins bine multitudinea de tipuri umane, excesul de cuvinte și de povești. Cred că am înțeles lumea mai repede decât alți copii, datorită spectacolului continuu din casa noastră și temperaturii lui dramatice. Dar, în multe privințe, a fost prea mult. Prin urmare, mi se pare naturală evadarea din spațiul natal și chiar și din nume. În Ferenike, numele meu real e doar nume de scenă, cu nimic mai veridic decât numele meu de autor.
I.P.: Ce semnificație are numele Ruști, probabil creația dumneavoastră? Se poate spune că nu numele v-a făcut, ci invers.
D.R.: Numele acesta a venit peste mine într-o noapte. E un nume românesc, originar din Bucovina (Aruștei – a rusoaicei). Bucovinenii coborâți spre Năsăud, contaminați de lenea transilvăneană, au pierdut articolul genitival, instituind după aceea un tipar: Petri, adică al lui unei femei pe nume Petra; Sârghi – al sârboaicei; Petrini – al Petrinei; Titieni – al unei femei pe nume Titiana, Dobri – al unei anume Dobra. Și desigur Ruști, care apare și în Amintirile lui Creangă, exact așa, cu un singur i. Este un genitiv defect, popular, pronunțat ca și cum ar fi scris cu doi „i”. L-am auzit pentru prima oară într-o noapte de vară, într-un sat năsăudean, unde toată lumea se numea Ruști. Sonoritatea cuvântului mi-a atras atenția, avea legătură cu înclinațiile mele spirituale, cu aspirațiile mele. Plus că nu mi s-a părut întâmplător faptul că toți locuitorii cu care am stat de vorbă se numeau Ruști. Era ireal, era epopeic. M-am străduit mult să iau acest nume, am făcut multe demersuri, iar până la urmă l-am luat, măritându-mă cu un bărbat excepțional, care mi-a lăsat numele lui, chiar și după ce iubirea noastră s-a stins.
I.P.: Ferenike se întâmplă în Comoșteni lângă Dunăre, în preajma Jiului, un spațiu desprins din altă lume în care ficțiunea se plimbă de mână cu realitatea, într-un amestec de imaginar fervent. De unde acest mixaj, care te duce cu gândul la Macondo, deși Comoșteni este cât se poate de real? Bucătăria și mesele, paturile mă duc cu gândul la Casa spiritelor a Isabelei Allende. Vă place literatura sud-americană?
D.R.: Stilul din Ferenike este cel al tuturor romanelor mele, poate sub influența literaturii sud-americane, pe care o ador, deși aici nu am mers pe stilul fabulatoriu din Manuscrisul fanariot, ci mai degrabă am încercat să estompez legăturile temporale, portițele – pentru mine artificiale – dintre ieri și azi, dintre copilărie și maturitate. În Ferenike, personajul sunt eu, cea de azi, cu toate faptele anterioare, care continuă să aibă aceeași valoare și aceeași acuitate ca în momentul comiterii lor. De aici impresia de mitologizare. Cât despre solaritate, sunt un om la sudului, mereu am spus-o, iar virtuțile amiezii de vară, ale dilatării oricărui act, țin de temperamentul meu sudist și de lumea explozivă a Olteniei.
I.P.: Am citit Ferenike dintr-o respirație. Dumneavoastră cum ați scris-o? Deși cred că unele personaje pe care le regăsim în celelalte romane erau deja născute, v-aș întreba ce a fost greu sau ce a fost ușor. Vă mai apar în cale, vă mai întâlniți cu personajele?
D.R.: Fiind viața mea adevărată și istorică, nu am avut nevoie de pregătire, ca în cazul celorlalte romane. Am scris cartea pe final de 2023 și, ca să mă pot opri, în anul următor am scris alte trei romane, tampon între Ferenike și următorul volum din seria autobiografică. Aveam nevoie de această pauză. Respectiv, am experimentat alte forme de confesiune: mai întâi, una în registru fantastic, scrisă la cererea elevilor care au studiat povestirea Platanos; pentru ei am scris un roman cu același titlu, în care apar câteva tipuri confesive. În continuare, am scris o carte compusă din două povești (ambele confesiuni), ca să-mi lămuresc legătura cu matematica. Romanul se numește Sălbatica, a apărut zilele astea. A urmat Zavaidoc în anul iubirii, scris în vara lui 2024, roman compus din trei confesiuni. Prima, cea a lui Carol, a avut pentru mine ca principal scop consolidarea personajului Mițulica, din Ferenike. Abia prin toamnă, pe când lansam Zavaidoc, m-am întors la Ferenike și am recitit integral romanul, care a fost primit la Humanitas și publicat în februarie 2025. Toate aceste cărți au contribuit decisiv la puntea spre cel de-al doilea roman al seriei autobiografice. Prin urmare, nu știu dacă a fost greu. Pentru mine, literatura e cel mai rafinat joc, mi-a plăcut să intru astfel în el, experimentând confesiunea, alegând alt tipar decât cel din celelalte cărți confesive, nu puține de altfel: Fantoma din moară, Mâța Vinerii, Homeric, Logodnica.
I.P.: Într-un interviu, la întrebarea „care sunt obsesiile ce leagă romanele dumneavoastră?”, spuneați: ,,În toate vorbesc despre epuizarea familiei ca instituție tradițională, despre labirintul relațiilor dintre părinți și copii. Acesta este nucleul. Apoi, în toate vorbesc despre mine, despre experiența mea existențială”.
Credeți că scrisul are putere vindecătoare ?
D.R.: Poate să aibă. Pentru mine nu are importanță latura asta. Nu am încercat niciodată să mă detașez de familie prin scris. De altfel, independența este trăsătura mea principală. Tema epuizării familiei vine din observația socială, din educație; în schimb, scrisul are altă forță, cea a jocului: euforie și construcție. Pe măsură ce se ridică schelăria, exuberanța detaliilor atinge cote maxime. Iar un joc presupune un rezultat, un triumf. Nimic nu se compară cu finalul împlinit, care aduce recompensa, satisfacția pe care o așteaptă orice participant.
I.P.: M-am gândit mult la Ferenike, la coșmarul alegerii și mi-a revenit în minte o altă carte, Alegerea Sofiei, și uriașa traumă. Ferenike se mai plimbă prin Comoșteni sau e o umbră ce vă însoțește prin București?
D.R.: Romanul are o latură mistică destul de pronunțată, definitorie pentru înțelegerea mediului din care vin, dar și pentru înțelegerea zonei în care s-a produs trecerea de la interbelic la comunism. Cât privește visul alegerii, el consolidează sensibilitatea mea, alcătuită din premoniții, dintr-o predispoziție care pune intuiția înaintea rațiunii. Face parte din lumea mea interioară, iar numele acestei lumi este Ferenike. Nu m-a părăsit niciodată. Fiecare ființă, cred eu, are o Ferenike; unii o numesc voce interioară, alții doar intuiție, iar cei mai mulți, suflet. Pentru unii e un personaj, pentru alții, doar o stare, uneori nuanțată, alteori simplu gând care adie în clipele deciziilor capitale. Visul acesta m-a obsedat, a fost coșmaresc, dar, până la urmă, s-a topit, devenind parte a alegerilor mele de după aceea. M-am rupt de el când m-am îndrăgostit prima oară. Dar aceasta este o altă poveste.
I.P.: Mai toate personajele din Ferenike v-au părăsit din viața reală; cum ați putea continua povestea de maturitate? Ar putea continua cu viața literară, cu o Ferenike actuală?
D.R.: Secret! Tot ce pot să spun este că următorul volum începe în orașul pieilor albe.
I.P.: La final, aș mărturisi că, după citirea cărții, m-am gândit că aș vrea să văd casa și moara și Jiul și toate personajele cu nume intrigante, deși eu mi le-am imaginat deja într-o secvență. Aveți în vedere un scenariu pentru filmul Ferenike?
D.R.: Casa există încă, deteriorată, fără tencuială, fără ornamentele care îi dădeau stil, fără balcon. Mi-a trimis cineva o fotografie, căci eu n-am mai fost pe-acolo din 1982, și arăta ca o ființă violată, batjocorită. Școala făcută de străbunicul meu, dascălul, e abandonată și ea. De altfel, și satul pare părăsit. Dar acestea sunt lucruri fără importanță. Pentru mine, totul e neschimbat, iar, dintre toate, Jiul, cariera de piatră și insula Copanița sunt acolo, repere nemuritoare. În plus, am un desen semnat de Aurora Speranța, care înfățișează casa în detaliile pierdute.
Nu m-am gândit la un film, deocamdată sunt aici, pe teritoriul literaturii.
I.P.: Ferenike ajunge la mare și v-aș întreba ce nume are marea dvs? Într-un text imaginar, o vedeți pe Ferenike ca pe o naufragiată pe mare?
D.R.: Marea e parte importantă a geografiei mele mentale. Este locul preferat. Dacă aș avea bani, mi-aș face o casă pe malul mării. Prin urmare, Ferenike e în mijlocul apelor, parte din ele, ca și mine. Fără nume, fără identitate, ca mâna unui bărbat necunoscut, dintr-o noapte de vară.
Doina Ruști este prozatoare, scenaristă și profesor universitar cu specializarea în istoria culturii și civilizației universale pentru film. A înființat grupul Ficţiunea și ține cursuri de scriere creativă la Universitatea din București.
Printre romanele sale cu miză socială puternică, se numără Fantoma din moară, Lizoanca la 11 ani și Logodnica, dar este mai ales cunoscută pentru trilogia fanariotă, compusă din romanele Homeric, Mâţa Vinerii și Manuscrisul fanariot. A mai publicat Zogru, Cămașa în carouri, Omuleţul roșu, Mămica la două albăstrele, Paturi oculte, Zavaidoc în anul iubirii și volume de povestiri.
Aproape toate scrierile sale au fost reeditate în mai multe ediții, dar și într-o serie de autor. Între cele mai recente romane traduse, amintim L’omino rosso (2021, Roma), The Book of Perilous Dishes (2022, 2024, Londra), Zogru (2022, Marsilia), A malom kísértete (2024, Budapesta) și Dorëshkrimi fanariot (2024, în albaneză).
În 2008 a primit Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 2009, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române.
