Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Fum

Trase un fum. Voia să amețească să se scufunde în starea aia fără de putere, un amestec de bine și rău, cu adâncimi ce pun stăpânire pe tine, ca spaima și extazul. Să uite, toate imaginile să revină totul la normal. Trase încă un fum adânc, încât simți cum mușchii obrajilor se lipiră de maxilare și îl ținu în piept ca pe ultima răsuflare. Valul o ridică până în tavan și o răsuci încolăcind-o pe țeava lustrei. Ateriză lin dar direct în cel de-al treilea fum tras cu aceiași tărie, și o dușcă din sticla de lângă ea, votcă! Lacrimile îi inundară fața.

Ce se întâmplă? Prin șanțul imaginar, o lacrimă își făcu loc, până la buzele de un roșu ars. Vag îi traversau prin cap secvențe ce se derulau ca la cinema.
Casa se înălța pe buza crestei cu ferestrele ca doi ochi uriași privind marea. Două turnulețe străjuiau zidurile mâncate de aerul sărat pictate neglijent de găinațul zecilor de pescăruși, locatari ai podului imens. Curtea luxuriant de neîngrijită adăpostea mici vietăți invizibile, pe care doar ea și-le putea proiecta în minte pentru că se simțea și ea ca o mică vietate în colivia zilelor.

De câteva luni bune se mutase cu totul în atelier. Mama, tata, nu-o mai țineau pe banii lor. Artiștii au și ei o muncă nu stau la mila părinților, îi spuneau. Părăsită de câteva luni, alungată din casă, viața ei era un vălătuc de fum pe deasupra mării.

Din prima zi s-a extaziat. Camera era înaltă și părea să adune în ea acum toate dorințele, era perfectă. Deși mai nimeni nu rămânea peste noapte în casă, veneau lucrau și plecau. Casa nu era primitoare și ea știa. Neașteptat din prima seară a dormit și a și visat cum nu i se mai întâmplase demult. Așa și-a amintit de nopțile când obosea făcând dragoste apoi adormea îmbrățișând trupul suplu și fibros al fostei iubiri. Consumase ani buni de iubire fără răspuns.

Trecutul o tulbura, o nesfârșită apăsare. Cu toată ființa emana nefericirea și și-o afișa, ca pe un machiaj vulgar. După o săptămână în care lucrase aproape hipnotic, a auzit prima șoaptă. A zis că i
s-a părut. Cu xanax, au urmat nopți buimace în care patul ei plutea ca un baldachin prins într-o stranie instalație de tuburi și țevi prin care o voce stinsă șoptea cuvinte necunoscute, iar vuitul mării se suprapunea acoperindu-le, cerșind atenție.
Părea că ceva se dezvăluia ca un recital, o arhitectura ascunsă a ambianței sonore a casei în care tehnologii hibride depășeau principiul sunetelor comunicante. Revăzu într-o imagine blurată expoziția de la Veneția a lui Bill Fontana și vuietul ca un plânset al apei prin canale.

Căștile și muzica păreau că o vor elibera, o încercare ratată. După prima noapte antifonată de căști a apărut umbra.

O șoaptă persistentă, o umbră suplă, o luptă interminabilă cu închipuirea.
Diminețile erau frumoase și perspectiva plimbărilor prin grădina casei, păreau un loc sigur de evadare, dar umbra o urma conturându-se pe ziduri.

O forma alungită, ca o frunză uriașă era acum un contur pe care roua se strecura prin tencuiala ornamentală de culoarea cojilor de nucă, o rugoasă carne ce dădea viață casei.

Cine era și ce cauta mișcând-se lent prin curta imensă în care paragina își făcuse loc până dincolo de gard din buza răsfrântă a coastei până la țărm, era o curioasă taină.

După un timp s-a obișnuit cu locatarul transparent, cu orchestra șoaptelor, fără să poată mărturisi cuiva toate acestea așa cum un curator de la moma a rămas păstrătorul unei șoapte cumpărată ca artă, cu o sumă inimaginabilă.

Azi, lumina din ferestrele casei cu lemnul mâncat de sare și soare o îndemnau la o plimbare pe plajă.
Șevaletul zăcea plin de vopsea într-un colț și ea în celalalt, erau în război. Un război dulce și amar ca o mușcătura din coajă unei portocale .

Și-a aprins o țigară și fumul s-a strecurat printre tuburile de vopsea, culorile au explodat în capul ei, dar ce bine pentru că tristețea nu avea nume nu avea față dar uite, așa imaginar o putea deconspira.

Lucrarea neterminată îi lovea retina o tușă lată negră traversa în diagonală pânza de mari dimensiuni. Așa își marca neliniștea, un transfer în care încerca să-și stăpânească starea. Mima indiferența, își colora degetele în roșu carmin și apoi își atingea buzele ca să prindă viață.
Nu urcase niciodată în podul casei ce adăpostea mai multe ateliere la parter și încă câteva la primul etaj. Era curiozitate ei maximă. Se întreba ce ar putea găsi în podul casei de o sută de ani.
Urcase doar pe terasa de la etaj unde făcea plajă uneori goală răsfățându-se, lenevind, în bătaia soarelui. Moleșită, adormea acoperită doar de o bucată de tifon și o umbrelă veche decolorată.
În aerul torid îi plăcea să-și mângâie formele în singurătatea terasei, deși de câteva ori și-a imaginat că T, infatuatul, arătosul, o urmărește prin geamurile podului.
Pe T îl cunoscuse chiar în prima zi, avea atelierul de lângă ea. Nu l-a plăcut și punct. Stăpân pe el și pe talentul lui o dominase din priviri, pentru ca după două zile să intre peste ea în atelier să încuie ușa și să -i spună, hai gata cu joaca , vreau să ți- o trag!
Calmă i-a răspuns, bine ! dă-ți pantalonii jos să văd cu ce.
Liniștea s-a spart de ușa trântită și hohotul ei isteric. Era o scena din Marquez.
Hm, o ațâțase și doar frica cu care se împrietenise, îi dădu curaj.
Cris, colega ei îi povestise cum arată podul și părea locul ideal al unei întâlniri în care să-l pună la încercare și ea să-și mai taie o cruce direct prin carne.
Puse biletul pe fereastra lui și deasupra o scoică. Spre amiază se furișă pe scările înguste. În casă era liniște se auzea marea și câteva vocii de pe plajă.
În lumina lanternei zeci de cearceafuri prinse pe frânghii fluturau într-un spațiu absurd de frumos și straniu. Podul era dintr-o altă lume.
A pășit cu grija totul era fragil și desprins dintr-o scenografie. Într-un colț un pat cu tăblii de lemn se întrezărea în aglomerarea de lucruri inutile. Era curat, parcă cineva doar ce se ridicase și forma corpului se păstrase ca un mulaj în lenjeria albă.
Când s-a așezat mici bucăți de tencuială și praf au acoperit-o. Dintr-o firidă au zburat câteva foi. O fotografie a plutit în aerul cald, aterizând pe perna de lângă ea. De pe cartonul gros doi ochi o țintuiră. A scăpat lanterna și cu inima pulsând în valea gâtului, a auzit pași apropiindu- se.
S-a bucurat dar n-a rostit decât :
-m-ai speriat de moarte!
Și vorbele s-au pierdut în întunericul greu sub o surprinzătoare îmbrățișare tandră, mâini fine, pași de dans în care hainele pluteau, mâini alungite, mângâieri ușor răcoroase. Nimic nu mai avea importanță, o mistuia o stare incredibilă de imponderabilitate. Levitau într-o împletire ca o inserție circulară unul în trupul celuilalt. O avalanșă de sânge îi inundă ființa și sfârșii într-un geamăt înăbușit, de țipetele pescărușilor – voyeuri de pe lucarna podului.
O trezi o fâșie de lumină, soarele răsărise pe mare, se scutură ca de pe urma unui electroșoc, amintirea nopții se strecură perfid.
Se întrebă unde e el și mai ales când se îmbrăcase? nu își amintea mai nimic. Coborî tiptil pe ușa laterală, în holul mare se sta la cafea. Dădu un ocol prin grădina acum verde, curată. Auzi doar voci care râdeau și își auzi numele ei și al lui T, dar și despre plecarea lui intempestivă de cu o zi înainte. Ca printr-o pâslă cineva citea în surdină biletul pe care unul dintre ei îl găsise într-o tufă. Brusc umbra reapăru și își simți inima în gât, casa părea că se dilată și marginile ei alungite o cuprindeau cu o forță nemaivăzută.
În atelierul ei era liniște prea liniște, inima îi bubuia. Se prăbuși ca într-o gaură ce se căscase în podea și vertijul o răsucea ca pe un sfredel. A deschis ochii, l-a văzut. Ochii imenși, aceiași. Cel din fotografie șoptea ceva în timp ce peretele părea un uriaș negativ în care silueta lui se scrijelise și acum se desprindea pășind prin straturile de aer.
A închis ochii, a pipăit cutia cu joint-uri, a tras fum după fum, din sticla de votcă înghițitură după înghițitură, fără să respire, ore în șir, ca pe un drum al morții, până a simțit o dulce toropeală. Un sunet sumbru a trezit-o în noapte, în perete se căsca un contur uman, bucăți de cărămizi păreau că sunt expulzate de casa rănită.
A simțit mâna fină și rece care o ridică până aproape de stele. O ușurare îi trecu prin suflet și apa mării o învălui în falduri. În nemărginirea de smoală a nopții plutea și mâinile ei pictau întregul univers cu o singură șoaptă

CITEȘTE ȘI

Povești vechi de când lumea, „scrise” pe ouă de Fevronia Ciortan și „ucenicii” săi

De profesie economist, Fevronia Ciortan are, de mai bine de un deceniu, o mare pasiune: încondeierea ouălor. Este modul în care se relaxează după o zi înconjurată de cifre.  Ouăle „muncite”, pe care le înnobilează cu motive ancestrale, spun povești despre viață, moarte, înviere, credință, cosmogonie, tradiții și ocupații vechi. Povești încifrate în vechile simboluri pe care le scrie cu

Citește mai mult »

Seara de duminică în compania unui celebru bufon

În această săptămână, pe agenda Teatrului Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” se află un singur spectacol, o lucrare de referință din creația lui Giuseppe Verdi, „Rigoletto”.  Drama bufonului Rigoletto va fi prezentată publicului împătimit de operă duminică, 21 aprilie, de la ora 19.00, sub bagheta dirijorului francez Arnaud Pairier.  În rolul titular, publicul îl va vedea și asculta

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: