Nimeni, nimic

Este o chestie care la un moment dat chiar m-a îngrozit şi m-a făcut să nu mai scriu. Faptul că inteligenţa artificială poate să scrie un roman sau o poezie sub îndrumarea unui om, iar majoritatea cititorilor nu îşi pot da seama că e o falsă literatură şi chiar le place ce citesc m-a făcut să-mi pară că scrisul a devenit inutil. Apoi am făcut nişte teste cu inteligenţa artificială. Am pus-o să scrie ca Gogol, ca Dostoievski, ca Tolstoi şi ca scriitorii chinezi şi-mi făcea variaţiuni pe aceeaşi temă. Dacă era chinez, chinezii făceau o orezărie şi din conlucrarea aceasta ajungeau la o mare bucurie şi totul se termina cu bine. Dacă era vorba de ruşi, nişte mujici făceau o grădină şi ce mare bucurie că au conlucrat. Şi aşa mai departe. Apoi am început să primesc şi unele texte de la oameni care credeau că pot folosi inteligenţa artificială ca să scrie un roman. Iar în cazul acesta, deoarece nu mai era un experiment în care eram implicat, mi-am dat seama pe loc că e vorba de o mare cacealma. Îi spuneam celui care mi-a trimis textul: domnule, un om e o persoană, iar literatura este reflectarea acestei persoane prin intermediul cuvintelor, este reflectarea personalităţii lui. Eu te ştiu pe tine ca un om care are o conştiinţă formată în timp şi gândeşte asupra vieţii, a morţii, a relaţiilor interumane, ai o conştiinţă privitor la familie, la conaţionali şi străini şi aşa mai departe. Dar nu văd nimic din asta aici. Şi tu ai un temperament. Nu văd nimic în temperamentul tău aici. Ştiu că ai umor, dar paginile astea nu au niciun dram de umor. Foloseşti des sarcasmul când vorbim, dar n-am găsit niciun pic de sarcasm în textul tău. Eşti cam misogin, trebuie s-o recunoşti, dar n-am găsit nimic din misoginismul tău aici. Ai ţâfne, ai orgoliu, uneori eşti chiar trufaş, ai momente de bunătate şi de răutate, dar în textul acesta nu găsesc nimic din tine. Ai îndrumat computerul, dar scrisul corect gramatical şi curat (coane Fănică) stilistic e gol de conţinut. Nu arată cine eşti. Iar conţinutul literaturii acesta este: tu cu toate ale tale.

Cineva spunea că scrierea automată este plicticoasă, ba chiar frizează neantul. Doar că, pentru a scrie „automat”, ai nevoie de câteva disponibilităţi. Una dintre ele este disponibilitatea ludică. Să fi păstrat în tine copilul, să mai ai ceva din puritatea începutului vieţii. Să-ţi vină să te joci. Arghezi s-a copilărit, puritatea sau nostalgia purităţii respira prin porii săi. O altă disponibilitate este aceea de a simţi absurdul. Dar nu-l pot simţi (trăi) decât acei oameni care au generat în ei o machetă a unei lumi ideale. Care au în ei un dor de absolut. Absurdul vine din compararea lumii ideale poftită de toţi atomii tăi cu lumea reală. Dacă eşti împietrit şi nu ai un ideal, nu ai nici simţ pentru absurd. Tot pe Arghezi îl dau ca exemplu. El l-a descoperit pe Urmuz şi l-a făcut celebru, fără Arghezi numele Urmuz nu ne-ar fi cunoscut. Dar a scris şi el „absurdităţi”. Cimitirul Buna-Vestire este o astfel de scriere, în care intră şi absurdul şi parodia şi satira. Toate aceste categorii estetice nu iau naştere în tine, dacă nu ai în inimă imaginea unei lumi ideale şi jindul ei. Iar lumea ideală de unde se naşte în tine? Doar acei oameni o nasc în ei, care tind spre puritate, au simţul dreptăţii şi nostalgia perfecţiunii. Când va avea IA tentaţia purităţii, când va conştientiza că este păcătos şi va lupta, copleşit, împotriva păcatelor sale, când se va confrunta cu problema imortalităţii,  când va suferi că este muritor, când va avea temperament – pentru a genera, prin toate acestea, categorii estetice? De toate acestea ar avea nevoie IA pentru a fi scriitor.

Ei bine, pentru a fi scriitor sunt necesare mai multe talente. Imaginaţi-vă, de pildă, un scriitor născut cu talent uriaş pentru scriitura frumoasă. Un scris fără „care”, „pe care”, un scris curgător ca o apă de cleştar. Poate înşira mii de pagini sublime, cu limbaj ca un fagure de miere, însă dacă doar acesta e talentul lui, opera sa va fi bufă, fără conţinut. Shakespeare, în plus, avea o conştiinţă uriaşă, ştia totul despre oameni şi despre existenţa omenească şi putea genera cele mai profunde gânduri despre oameni şi umanitate. Dar şi poezia sa din piesele de teatru venea din conştiinţă. Erau o creaţie conştientă. Dacă ar fi avut doar talentul scriiturii frumoase, ar fi scris minunate descrieri fără conţinut pe mii de pagini, într-o autosuficientă grafomanie. IA cred că ar putea scrie, la un moment dat, pagini sublime fără conţinut. Sau. Mă rog, conţinutul va fi cel livrat de animatorii sociali şi corectitudinea politică. Adică ar putea scrie ideologic. 

Stabilind până la urmă aceste lucruri, am luat iar avânt pentru scris şi, pentru că experienţele mele de viaţă din ultima perioadă, de când sunt pensionar, au fost prea puţin pasionale, am hotărât că e mai bine să scriu o biografie a unei personalităţi fascinante pentru mine, decât un roman autonom ficţional. Ca să scrii un roman biografic eşti nevoit să te documentezi. Ţi se cere o mare acuratețe a informaţiei. L-am ales pe José Raul Capablanca şi, pe lângă ce ştiam despre el încă din vremea liceului, eram nevoit să aflu lucruri noi, precise. Hai să folosesc IA pentru documentare. Folosirea Google e ceva mai greoaie (am comandat, e drept, şi cărţile disponibile prin anticariate). Ce am constatat? Trebuie să fii atent cu documentarea când foloseşti IA.

Să dau un exemplu. ChatGPT îmi spune că prima soţie a lui Capablanca a fost „Helenio (Elena) Kemeny, o femeie de origine maghiară, care provenea dintr-o familie aristocratică”. În vreme ce Gemini mă asigură că a fost Gloria Simoni Betancourt şi-a avut cu ea doi copii. Gemini zice că în 1938 Capa s-a recăsătorit cu Olga Cebotareff. Pentru ChatGPT Olga a fost prima iubită a lui Capa, cam prin 1920. Iar Gemini zice că n-a auzit de Elena Kemeny. Tot ChatGPT mi-a spus de Capa că a murit de infarct. Când l-am întrebat dacă n-a murit de atac cerebral, şi-a cerut scuze şi a rectificat. Mai află adevărul! S-ar putea ca, pe măsură ce IA avansează, să ne ofere, în loc de fapte reale, invenţiuni. Astfel încât treptat să ajungem să trăim într-o lume cu totul inventată. În vreme ce faptele istoriei reale se vor pierde, vom fi serviţi cu o istorie fictivă, fără să avem habar că a fost fabulată, poate că în scopul de a ne face să ne simţim mai bine decât ne simţim când derulăm în minte atrocea istorie a omenirii. Nu va conţine, oare, IA directiva de a ne face fericiţi? Dar am fi fericiţi ca legume, sau cel puţin aidoma unor copii feriţi de părinţi să afle faţeta fioroasă a lumii. De aceea se pare că după momentul singularităţii, pentru a rămâne măcar parţial oameni, singura noastră şansă va fi implantarea. Cipuri. Dacă vom refuza, vom deveni copii IA, iar în lipsa luptei pentru existenţă, ne-am tâmpi treptat coborând cu inteligenţa la nivelul pinguinilor, cum profeţea Kurt Vonnegut. Dar tot el sugera că aceasta ar putea fi societatea ideală. Implantaţi însă cu diverse cipuri, am face faţă concurenţei IA. De fapt, am deveni una cu IA. Ne-am contopi. Dacă am creat această unealtă, când va veni momentul singularităţii, viaţa omului nu va mai avea sens aşa cum a fost, ci vom fi obligaţi să rupem barierele posibilităţilor existenţei noastre naturale, ajutându-ne de protezele ce ne pot face să evoluăm, în sensul de a progresa. Regres natural sau progres cu sprijin artificial. Poate că vom ţâşni printre stele ca hibrizi. De nu cumva voinţa IA, mai puternică decât cea umană, ne va aservi şi… am putea deveni aidoma celor mai teribili duşmani scorniţi de imaginaţia noastră: borgii din Star Trek. Şi-am porni să cucerim universul pentru a adăuga perfecţiunii noastre aptitudinile altor raţionali.