Când scrii despre maternitate și rolul mamei în dezvoltarea copilului, construiești, de fapt, un edificiu colectiv, căci o semnificativă parte din ceea ce suntem se datorează oglinzilor pe care mama fiecăruia dintre noi le-a proiectat asupra noastră, din primul moment de viață și, foarte probabil, până la ultimul, chiar dacă pe parcurs putem interveni asupra miriadelor de fațete care ne împresoară în această relație fundamentală. Hélène Romano scrie in extenso despre suferința în relația mama-copil în volumul intitulat Când mama e absentă (Editura Trei, 2023), în traducerea Alinei Popescu.
Modul în care o femeie devine mamă, întregul proces al devenirii este influențat de numeroși factori psihologici, emoționali și culturali. Romano începe prin a descrie cum maternitatea este adesea privită printr-un filtru de idealizare în societate. Imaginea mamei perfecte, capabile să răspundă în mod impecabil tuturor nevoilor copilului, este omniprezentă în cultură, literatură și media. Această idealizare creează o presiune imensă asupra femeilor, determinând angoase existențiale, anxietate și sentimente de inadecvare. Maternitatea idealizată este o capcană care sufocă atât mama, cât și copilul. Nicio mamă nu poate fi „perfectă” și încercarea de a atinge acest ideal nu face decât să creeze frustrare și eșec. În realitate, copilul are nevoie de o „mamă suficient de bună” (concept introdus de psihiatrul Donald Winnicott), care să ofere grijă și iubire, dar și să permită copilului să învețe independența. Maternitatea nu este doar un proces biologic, ci și unul profund psihologic. A deveni mamă implică o transformare a identității femeii, o recalibrare a priorităților și o adaptare continuă la nevoile copilului, tocmai de aceea poate fi o perioadă de criză, dar și de creștere personală. Perioada de criză despre care se vorbește și se scrie foarte mult, de la începuturile psihanalizei până în zilelele noastre, în care accentul e bine așezat pe dezvoltarea psiho-emoțională a copilului, semnifică schimbări fundamentale pentru femeia care devine mamă. Trebuie să se adapteze unei noi identități, diferită de cea de soție, parteneră sau profesionistă, apar conflicte interioare legate de pierderea unei părți din sine pentru a îngriji bebelușul, adică o altă ființă, complet dependentă de ea. Și apoi se confruntă cu propriile frici: „Voi fi o mamă bună?”, „Îi voi oferi copilului meu ceea ce are nevoie”? Procesul devenirii mamei este strâns legat de relația femeii cu propria ei mamă, moștenirile intergeneraționale jucând un rol esențial. Dacă mama însăși a avut o relație problematică cu propria mamă, există riscul ca aceleași tipare să fie repetate, pentru că să devii mamă înseamnă să navighezi între proiecțiile trecutului și speranțele viitorului. Traumele nerezolvate ale unei femei pot fi transmise copilului. Trăim vremuri în care cuvântul traumă este suprasaturat și supralicitat în limbajul curent, atât cel care se desfășoară clasic, cât și cel uzitat pe platformele de social media, dar asta nu înseamnă, sub niciun chip, că realitatea traumei dispare. Traumele pot fi inconștiente, dar ele influențează felul în care mama răspunde nevoilor copilului. O femeie care a fost abuzată în copilărie poate deveni excesiv de protectoare sau, dimpotrivă, distantă emoțional când devine mamă. Dacă mama a trăit într-un mediu lipsit de afecțiune și a fost neglijată emoțional, poate să nu știe cum să exprime iubirea față de propriul copil. Autoarea insistă asupra importanței conștientizării acestor traume și a lucrului asupra lor, de preferat înainte de a deveni mamă. Un copil nu este responsabil pentru vindecarea rănilor emoționale ale părintelui, dar este fundamental afectat de ele: „trauma nerostită a unei mame devine povara nevăzută a copilului.” La toate acestea se adaugă influența societății asupra maternității, „teren minat al judecăților sociale”. Femeile sunt adesea judecate pentru alegerile lor legate de carieră, alăptare, disciplină sau modul în care echilibrează viața personală și cea de mamă. Presiunea de a fi o mamă devotată care renunță la carieră, critica față de femeile care prioritizează și alte aspecte ale vieții, diferențele culturale în modul de a percepe maternitatea își pun amprenta semnificativ asupra devenirii mamei. Așteptările sociale nu doar că îngreunează maternitatea, dar creează și o vinovăție inutilă. În viziunea autoarei, mamele trebuie să găsească propriul echilibru, bazat pe nevoile lor și ale copilului, nu pe așteptările externe acestei diade.
Unul dintre capitolele esențiale ale cărții este reprezentat de impactul profund pe care evenimentele traumatice, stresul cronic, depresia sau doliul îl pot avea asupra mamelor și, implicit, asupra relației lor cu copiii. Hélène Romano oferă o privire detaliată asupra mecanismelor prin care suferința unei mame poate deveni absență emoțională, afectând dezvoltarea copilului. Maternitatea este o perioadă solicitantă din punct de vedere emoțional, iar stresul cotidian poate eroda treptat capacitatea mamei de a răspunde în mod adecvat nevoilor copilului: responsabilitățile multiple (îngrijirea copiilor, gestionarea casei, cariera) pot deveni copleșitoare, lipsa de sprijin emoțional din partea partenerului sau a familiei poate izola mama. Autoarea descrie un fenomen care este o extensie a sindromului burn-out și care merită o atenție sporită. Burn out-ul matern este o stare de deconectare emoțională față de copil, cauzată de oboseală extremă. Stresul cronic reduce răbdarea și disponibilitatea emoțională a mamei, ceea ce ce conduce la interacțiuni tensionate cu copilul sau la o lipsă de implicare afectivă: „în tăcerea extenuării, o mamă poate deveni invizibilă pentru copilul ei.” Soluțiile pe care autoarea le întrevede sunt crearea unor rețele de sprijin și conștientizarea limitelor proprii. Depresia, mai ales cea postpartum, este o problemă comună care afectează profund legătura dintre mamă și copil pentru că reduce capacitatea mamei de a răspunde empatic la nevoile acestuia, apoi sentimentele de vinovăție accentuează izolarea mamei, iar copilul poate resimți depresia acesteia ca pe o formă de respingere, ceea ce duce ulterior la dificultăți de atașament, la dezvoltarea unor comportamente de retragere, anxietate sau agresivitate. Pierderea unei persoane dragi (partener, părinte, alt copil) poate afecta profund sănătatea emoțională a unei mame, împiedicând-o să fie prezentă pentru copil. Doliul provoacă adesea un proces de retragere emoțională, care creează un gol în diada mamă-copil, unele mame proiectând durerea asupra copilului, făcându-l să se simtă responsabil. Doliul nerezolvat sau doliul complicat, așa cum se mai numește în literatura de specialitate, poate dura ani, afectând profund interacțiunile zilnice. Copilul, în astfel de situații, simte absența mamei, dar nu înțelege motivul, confuzie care poate duce la probleme de comportament, la anxietate de separare și la ambivalență legată de propria mamă și, prin extensie, de propriul sine. Unele mame, pentru a se proteja de emoții copleșitoare, adoptă un comportament de retragere, ceea ce îl afectează grav pe copilul dependent de ea. În această stare de fapt, mamele nu sunt „indiferente”, ci sunt copleșite de propriile lor dureri. Retragerea emoțională poate fi o strategie inconștientă pentru a evita confruntarea cu suferința, însă copilul percepe această retragere ca pe un abandon, ceea ce creează insecuritate și frustrare, iar ulterior acest mecanism poate deveni un tipar de comportament perpetuat pe termen lung. Pe lângă furie, agresivitate sau retragere socială, copilul învață să își reprime propriile emoții pentru a nu „deranja” mama.
Absența unei mame nu este întotdeauna fizică; uneori, ea este emoțională, iar consecințele sunt la fel de devastatoare. În timp ce mamele pot fi victime ale propriilor circumstanțe, copiii devin victime colaterale ale acestei suferințe. Absența mamei este o rană invizibilă care marchează copilul pentru totdeauna, de aceea suportul psihologic în astfel de cazuri este obligatoriu. Autoarea trece în revistă multiple situații în care copilul este pus în pericol psihologic, cum sunt situațiile în care acestea sunt abuzate fizic și psihologic, mamele inadaptate, mamele ele însele abuzatoare, mamele criminale etc. Volumul abordează o serie întreagă de situații existențiale care își pun definitiv amprenta pe dezvoltarea psihoemoțională a copilului. Un capitol pe care-l găsesc esențial de menționat este cel care discută despre mamele care nu-și protejează copilul, situațiile delicate în care mama, din diverse motive, nu reușește să-și protejeze copiii de pericole sau abuzuri. Hélène Romano pune accentul pe mecanismele psihologice, sociale și culturale care pot determina astfel de comportamente. Sunt explorate dilemele, vinovăția și responsabilitatea mamelor în aceste situații, precum și efectele asupra copiilor. Protecția copilului este unul dintre rolurile esențiale ale unei mame. Totuși, uneori nu reușesc să-și îndeplinească acest rol din motive complexe, care pot include neputința, frica sau lipsa de conștientizare a pericolului: mamele care, deși conștientizează pericolul, nu acționează pentru a-l preveni (ex. abuzuri din partea partenerului), situații în care mamele nu percep pericolul sau consideră că ceea ce se întâmplă este „normal” (ex. într-un mediu cultural profund patriarhal), cazuri rare, dar grave, în care mama ignoră în mod conștient suferința copilului. A nu proteja copilul nu este întotdeauna o decizie conștientă. Adesea, sunt ele însele victime ale unor mecanisme complexe: frică, dependență emoțională de partenerul abuziv sau traume nerezolvate – „paralizate de propria suferință”. Trebuie înțeles un lucru care a fost cercetat de suficient de multe ori încât să poată fi rostit cu tărie și anume faptul că, pentru copil, tăcerea mamei este percepută ca o trădare, un gest care distruge încrederea și siguranța. Copilul resimte profund lipsa protecției materne, ceea ce poate avea consecințe de durată asupra dezvoltării sale emoționale și sociale. Totodată, dincolo de evidențierea complexității acestor situații, autoarea sublinează că aceste femei au nevoie de sprijin pentru a-și depăși fricile și limitările.
Hélène Romano explorează, în penultimul capitol al volumului, mecanismele de adaptare, sprijinul necesar și factorii care contribuie la procesul de vindecare. Reziliența reprezintă capacitatea copilului de a depăși traumele și de a-și construi un viitor sănătos, chiar dacă a crescut într-un mediu disfuncțional: copiii își pot dezvolta reziliența din relații semnificative cu alte persoane (bunici, profesori, prieteni) sau din propria lor voință interioară, un mediu stabil, chiar și parțial (de exemplu, la școală), poate contribui la construirea încrederii în sine, unii copii dezvoltă mecanisme de adaptare care îi ajută să navigheze prin suferință, cum ar fi capacitatea de a găsi soluții creative sau de a-și păstra optimismul. Reziliența nu este un dat, ci un proces care depinde de circumstanțe și de sprijinul primit. Atunci când mama este absentă, alte persoane semnificative pot ocupa un rol protector și de susținere: o relație sănătoasă cu o bunică sau o mătușă poate compensa lipsa mamei, educatorii care manifestă interes și grijă pentru copil pot deveni modele importante, relațiile de prietenie pot oferi un refugiu emoțional. Vindecarea copilului afectat de absența mamei implică un proces activ de reconstrucție a sinelui, adesea facilitat de terapie și/sau de experiențe pozitive. Procesul de vindecare este diferit pentru fiecare copil, dar sprijinul emoțional și accesul la resurse adecvate joacă un rol central. Copiii care nu găsesc figuri alternative de atașament rămân adesea blocați în suferință.Vindecarea nu înseamnă uitare, ci integrarea experiențelor dureroase într-o poveste personală cuprinzătoare pentru copilul sau persoana în cauză.
