Deci realitatea este subiectivă. Marele Șaman ne-a arătat asta. Este evident vorba despre realitatea cuantică. Despre lumea electronilor și fotonilor, despre experimente în care sunt implicați. Acesta era contextul discuției noastre din episodul trecut.

Dacă este o noapte senină cu lună plină, de câte ori o să privim cerul Luna va fi acolo. Nu există o altă situație. Nu există superpoziția pe care să o colapsăm prin observație. Pentru că există o diferență între electron și Lună: electronul este undiculă, deci este și particulă și undă, Luna nu are un caracter ondulatoriu. 

Atunci, nu ne mai putem aștepta să apară și în „al doilea cort”. De fapt, trebuie menționat, orice obiect macroscopic are caracter ondulatoriu, dar lungimea de undă este așa de mică încât efectul este complet neglijabil. Realitatea acelui obiect este obiectivă. 

Ca urmare, facem o distincție între realitatea fizică a obiectelor macroscopice și realitatea cuantică. 

Dacă însă credeți că realitatea, chiar obiectivă, nu se schimbă în timp, vă înșelați. 

Luna se îndepărtează de Pământ cu aproape patru centimetri pe an. Într-un viitor îndepărtat ea va scăpa din câmpul gravitațional al Pământului. Evident, timpul este de ordinul miliardelor de ani. Până atunci poate, galaxia noastră Calea Lactee, se va fi ciocnit cu galaxia Andromeda. Care vine înspre galaxia noastră cu sute de kilometri pe secundă. Dar are de parcurs cam 2,5 milioane ani lumină.

Încă un comentariu legat de Lună. Se pare că provine din ciocnirea Pământului cu o altă planetă, Theia. Simulările arată că Theia trebuie să fi avut dimensiunea planetei Marte.   Impactul a desprins porțiuni din suprafețele ambelor planete. Acestea s-au unit gravitațional, și tot gravitația a „sculptat” și forma aproape sferică a Lunii. Compoziția mineralelor Lunii susține această teorie. 

Și acum ceva ce puțini știu.

Comportamentul instabil al orbitei Lunii este în concordanță cu teoria existentă în teza de doctorat a lui Spiru Haret susținută în 1878 la Universitatea din Paris. Studiind invariabilitatea orbitelor planetelor în mișcarea lor de revoluție în jurul unei stele, Haret a concluzionat că termenii de ordin trei și patru produc o instabilitate a traiectoriei. Mai precis, fiecare planetă „deranjează” traiectoria celorlalte planete conducând în timp la schimbarea formei eliptice a traiectoriei fiecăreia. Marele matematician Henri Poincaré a fost surprins de acest rezultat și a continuat ideile într-o teoria a haosului pentru mișcarea corpurilor cerești. Acolo a validat rezultatele obținute de Spiru Haret folosind serii Fourier generalizate divergente. 

Profesorul meu de Astronomie de la Universitatea din București, Ieronim Mihăilă, mi-a pus în mână teza lui Spiru Haret când eram în anul patru de facultate. Am fost curios să citesc acea teză, dar nu m-a entuziasmat, veți vedea imediat de ce. Erau acolo tot felul de serii, matematica mi se părea relativ simplă, dar concluzia că orbitele pe care se mișcă planetele erau instabile mi se părea inacceptabilă. Am vorbit cu domnul profesor despre rezultat. Din discuție am înțeles că Universul, pe atunci cerul de deasupra mea, nu este așa dintotdeauna și nu va rămâne așa pentru totdeauna. 

A fost unul dintre șocurile „științifice” ale vieții mele să accept că „Cerul nu era veșnic”. Nu corespundea cu ceea ce credeam atunci despre lume. 

-Geometria Diferențială, Mecanica și Astronomia nu sunt corelate aici în facultate, mi-a explicat domnul profesor. 

-Nu ai cum să-ți formezi imaginea corectă a tabloului de ansamblu. 

Câtă dreptate avea!

În plus, cursul de Fizică din facultate era despre teoria restrânsă a relativității, dar nu era corelat cu vreun curs de Geometrie, și asta pentru că nu se făcea Geometrie Minkowski. Cursul de Mecanică Cuantică nu avea nicio legătură cu cel de Analiză Funcțională, și invers. Erau tablouri diferite agățate pe pereți diferiți ai cunoașterii. Păreau fără vreo legătură. Profesorul de la Geometrie Diferențială nu a spus niciun cuvânt despre Relativitatea Generală, cel de Mecanică n-a spus niciun cuvânt despre Relativitatea Generală, doar la Astronomie câteva din cursuri au fost de Mecanică Cerească. Acolo am aflat și noi că Pământul se mișcă pe o elipsă în jurul Soarelui. Deci nu a existat nicio interdisciplinaritate. Dar acum se înțelege care sunt ingredientele pe care trebuie să le combinăm dacă vrem să vorbim despre acest Univers, iar în timp eu am compus imaginea corectă în mintea mea, imagine pe care o ofer cu pasiune încă nestinsă studenților mei de astăzi. 

Încă o mențiune: în facultate, la catedra de geometrie existau doi profesori remarcabili care aveau articole și cărți publicate care susțineau interdisciplinaritatea geometrie diferențială-relativitate. Generația mea s-a întâlnit cu acești profesori, Kostake Teleman și Stere Ianuș, doar în anul de specializare și/sau la studiile doctorale. Amândoi proveneau din școala de geometrie creată la București de profesorul Gheorghe Vrânceanu. Acesta își susținuse doctoratul la Roma avându-l conducător pe Levi-Civita Tullio al cărui „tată doctoral” a fost Gregorio Ricci, deci proveneau din inima geometrică a relativității, exact cea care îl influențase pe Einstein. 

Revenind, Haret și-a susținut doctoratul cu Victor Puiseux la Sorbona, unde studiase Matematica și Fizica. S-a întors în țară și a devenit profesor la Universitatea din București unde a predat cursul de Mecanică Rațională. În timpul unei vizite la Buzău, Spiru Haret s-a îndrăgostit la prima vedere de domnișoara Ana Popescu. El avea 32 de ani iar ea 17. S-au căsătorit în același an, 1883, și au fost împreună până în 1912 când Spiru Haret moare de cancer la numai 61 de ani. Cu doi ani înainte de a muri a publicat tratatul său de Mecanică Socială, în care utilizează matematica pentru descrierea comportamentului social. Făcea parte din cei care credeau că matematica este implicată în descrierea oricărui aspect al acestei lumi. Este autorul celei mai profunde reforme a învățământului din țara noastră. A fost trei mandate ministrul educației. Este prețuit de toți cei care înțeleg cât a realizat în știință dar și în edificarea unui sistem educațional modern și eficient. 

Acum, la peste patruzeci de ani distanță, privesc cu alți ochi ceea ce am văzut atunci în teza aceea de doctorat. Ceea ce mi-a spus domnul profesor Ieronim Mihăilă mi se pare evident. 

Nimic nu poate fi veșnic. 

Domnul profesor nu mai este printre cei vii, la fel toți pe care i-am amintit în acest episod. Totul este supus unui fenomen de evoluție care produce schimbări. Ordinea se transformă în dezordine și acest lucru are legătură cu modul în care percepem săgeata timpului. 

Așa că în episodul următor vom putea aborda tema demonului lui Maxwell, o făptură care ar avea puterea să inverseze săgeata timpului.