Îl urăsc pe Cosmin Ciotloș! Îl urăsc… cu ura săracului pentru bogat, cu ura ignarului pentru școlit… dar mai ales cu ura leneșului pentru harnic. Sunt de la țară, știți. Îmi amintesc prea bine cum erau urâți și bârfiți oamenii harnici din sat de către cei puturoși, bețivi, hoți și săraci. Când unul de-asta stătea la poarta harnicului, cu căciula-n mână, cerșind câte-o pará, din gura curgea numai lapte și miere; cum o căpăta, cum se ducea glonț la cârciumă, ca să-l spurce acolo pe binefăcător, alături și împreună cu tovarășii lui de nimicnicie.

Am citit ultima ispravă a lui Ciotloș (Anton Pann. Până când nu te iubeam, Polirom, 2024) cu atenția și îngrijorarea specifice președintelui meu, de la care am deprins numai lucruri bune. Am luat notițe, am revenit pe text, am căutat cu îndârjire ceea ce nu știam sau/și nu înțelegeam, apoi – așa cum nu face nimeni, în afară de mine – am pus cartea deoparte, am lăsat să treacă cele două săptămâni academice și am citit-o iar. Ca să mă bucur de ea, înțelegeți dumneavoastră.

Nu m-am bucurat deloc. M-am supărat și mai tare, am avut palpitații, gata-gata să-mi pricinuiască probleme grave de sănătate, și sunt om încă tânăr, vorba aia. Ca să vă faceți o idee (în caz că vă gândiți cumva s-o căutați în librării), iată concluziile.

În primul rând, miezul cepei este o acuzație de plagiat. Un anume Ioan Barac îl acuză pe Pann (prin vocea fiului său, că Ioan e mort demult) că Pann i-a furat o poezea, foarte proastă de altfel, și a vândut-o drept a lui. Pe firul acestei anchete de istorie literară pornește acțiunea romanului, care numai pasionant n-ar fi, dacă s-ar limita la acel căcățiș de plagiat, sau mai exact de acuzație de plagiat. Concluzia anchetei: nu, Pann n-a plagiat. N-a furat nimic de la moș Barac, iar fiu-său, Iosif Barac (și față bisericească, pe d-asupra!) a aruncat cu noroi pe degeaba, numai din meschinăria sufletului său mic și negru, de om care n-a lăsat nimic în urma lui, în afară de avere; și aia adunată din leafa plătită de statul maghiar, dacă e să spunem drept. Din această afacere, Anton Pann iese bine, achitat, absolvit, curățat, albit.

Dar următoarea foaie a cepei aduce o altă acuzație de plagiat, una mult mai subtilă, pe care n-o știe nimeni, pentru că autorul (păgubitul, adică) nu a formulat-o niciodată: Pann ar fi furat, de data asta pe bune, de la Alecu Văcărescu. Ei, și de-aici a-nceput să-mi placă (asta am vrut să zic prin „m-am supărat”: o carte nu are voie să-mi placă, dacă nu e scrisă de mine!). Alecu ăsta a scris un poem de amor, cam naiv după standardele anului 2024, dar solid în felul lui simpluț, poem care s-a pierdut. S-a pierdut pentru noi, adică. Dar nu și pentru Pann, care l-a găsit, nu se știe cum, l-a tipărit, l-a semnat cu numele lui, l-a pus pe note și l-a făcut cel mai bine vândut hit al epocii. Nu exista om vorbitor de română care să nu fredoneze, la beție sau doar la alean, nemuritoarele versuri „Până când nu te iubeam, / Unde mă culcam, dormeam. / Acum de când te iubesc, / Nu poci să mă odihnesc. / Răpus, mă sfârşesc de dor, / Fără niciun ajutor. / Arz, mă frig în mare foc, / N-am astâmpăr la un loc, / Suflet nu mi-a mai rămas, / Ohtând mii de ori pe ceas. / Cu totul m-am prăpădit, / Minţile mi s-au smintit. / Ies din casă să mă duc, / Nu ştiu încotro s-apuc. / Viu iar, mă întorc şi şez, / Stau în loc şi suspinez. / Inima mea, vai de ea, / De la tin’ nu să mai ia”. Îl știau și femeile, și bărbații; și mirenii, și clericii; și vodă, și talpa țării. A fost „Zaraza” vremii, a bătut de departe „Deșteaptă-te, române”, pe care-l știau puțini, scârța-scârța pe hârtie, intelectuali. Ergo: Pann și-a clădit un nume pe rodul minții lui Alecu Văcărescu, bietul, care era mort demult.

Da, dar cum? Și de ce? Aici e-aici! L-am descoperit pe acest om uitat și m-am îndrăgostit de el, deci îl avertizez pe maestrul Ciotloș să-l lase pe Alecu-n pace, că Alecu e al meu; scot personaj din el! Personaj de roman de acțiune, nu pentru colecția „Biografii romanțate”, ci pentru o traducere în franceză, că acolo e miza jocului, la Paris, nu la București: dragul de Alecu și-a asasinat mătușa ca s-o poată poseda pe fiica ei, adică pe verișoara lui. Ăsta bărbat! Poe este mic copil! Paranteză: Poe doar și-a sedus mătușa ca să-i posede fiica, dar n-a omorât-o – slab, foarte slab, slăbuț! Iar de Llosa… ce să mai zic: s-a căsătorit cu mătușă-sa, apoi cu verișoară-sa, dar nu le-a ucis, nici pe una, nici pe alta. Amator! Găinar! Trepăduș! Alecu al nostru e peste ei la orice capitol, dar stați că n-am terminat: vodă Moruzi l-a exilat la Tulcea, unde Alecu a și murit. V-ați prins? Alecu a fost Publius Ovidius Naso al nostru! Unul la Tulcea, altul la Constanța, și amândoi pe pricini de dragoste! Dacă nici ăsta nu e super-subiect, eu îmi înghit șapca! 

Ajung acușica la maestrul Ciotloș, pe care l-am lăsat nescărmănat, dar bob zăbavă; la pagina 184, el zice așa: „L‑am inventat așadar pe Ștefan Valentineanu și i‑am dat mână liberă, lăsându‑l să investigheze tot ce se cuvenea cercetat. În afară de el, celelalte personaje sunt atestate istoric”. Minciună, maestre, minciună grasă cât China! Autorul n-a inventat nimic: Ștefan Valentineanu este el însuși, Cosmin Ciotloș, iar asta e vizibil și din spațiul cosmic, nu numai din margine de Bruxelles, de unde scriu eu acuma. Dar, ce? Era destul atât? Nici poveste! Inventându-se pe sine, sub avatarul „Ștefan Valentineanu”, autorul a simțit mâncărici în degete, așa că s-a făcut erou: a luptat în Legiunea Străină împotriva kabylilor algerieni și a primit de la camarazii lui, pentru bravura și noblețea sa, supra-numele „Alfaiz” (dacă araba mea n-a ruginit, asta înseamnă „Biruitorul”). La faza asta, eu tac.

Și ultimul lucru: mă gândesc la Pann, la Anton Pann. Ca să-și vândă cărțile a fost nevoit să-și facă nu numai tipografie, ci și editură, cum am spune acuma. Și să devină și librar, într-un sens: el le scria, el le edita, el le tipărea, el le vindea. Vi se pare că toate astea aparțin unui ev revolut. Mai trageți un loz: păi Viorel Ilișoi al nostru ce face? Acum, în 2024! Vă spun eu ce face: exact același lucru. Iar la cum arată piața de carte din România… toți vom face la fel. Curând, foarte curând.