În engleza americană – care acum este engleza planetară, oricum – „dead man’s hand” înseamnă ași cu optari; a cincea carte nu se știe. În romanul lui Iulian Popa (Între vii, Humanitas, 2023), mâna mortului este un careu de ași. A cincea carte, iarăși, nu se știe. Și ce-i cu asta? Păi, este. Veți vedea. Bob zăbavă!

La Gaudeamus eram, în noiembrie anul trecut (2023, da). Mă foiam și eu pe-acolo, ca omul fără treabă, când dau peste unul pe care parcă-parcă îl știam de pe internet, așa că mă duc spre el, cu fața lăbărțată într-un mare zâmbet și cu mâna întinsă: „Radu Găvan?”, îi zic. „Maestrul Radu Găvan?”. „Claudiu Komartin, îmi pare bine”, zice individul, sec, și se duce la fumat. Am înghițit în sec. Așa e când ești departe de acțiune, de lumea literară din România! Pierzi pasul, da, îl pierzi. 

Am regăsit lumea literară din România în afara ciupercii Romexpo, la o terasă friguroasă, cu beri reci (în noiembrie!), mici și scumpe. Lumea literară era grămadă în jurul lui Florin Iaru, care o păstorea cu bonomia lui obișnuită, în timp ce lumea literară se matolea rapid, ceea ce-am făcut și eu fără să mai stau pe gânduri. La un moment dat, careva zice: „Hai, bă, înăuntru, că lansează Iulian Popa!”. Eu m-am deprins demult să nu mai întreb „Cine-i ăsta?”, așa c-am tăcut și m-am uitat la Florin, să văd ce decide baciul nostru. „Rămânem aici, du-te tu, apoi vino și spune-ne cum a fost”, a sunat verdictul. Așa c-am rămas. Habar n-am cum a lansat Popa.

La șase luni după aceste pasionante evenimente din sânul cald al lumii literare – adică băutul de bere cu maeștrii – citesc și eu Între vii. Mai întâi cu mefiență, cum e și normal când e vorba de romanul unui Iulian Popa („Cine-i ăsta”), apoi cu interes, apoi cu pasiune și în final cu hiper-încântare: ÎN SFÂRȘIT! Așa mi-am zis, felicitându-mă singur pentru geniala idee de a citi romanul lui Popa (excepțional scriitor!); în sfârșit, are și literatura noastră un antierou absolut memorabil! Îl compar fără ezitare cu James Dixon al lui Kingsley Amis! În ceea ce-l privește pe uriașul John Self al lui Martin Amis, voi da eu personajul respectiv, dar nu chiar acum că-s cam ocupat. Să revenim la mâna mortului.

În 1876, când Jack McCall l-a împușcat în ceafă pe Bill Hickok în timpul unei partide de poker, cele cinci cărți ale lui Wild Bill erau astea: doi optari și doi ași, plus o a cincea carte rămasă necunoscută istoriei. De atunci datează „mâna mortului”. În romanul lui Popa avem un careu de ași plus o a cincea carte nedezvăluită. Seamănă? Nu prea pare să semene, nu. Doar că personajele lui Popa joacă poker cu niște cărți de joc din Bangladesh, foarte asemănătoare ca desen cu cărțile europene de tarot. Iar asul din acel pachet de cărți este reprezentat de Moarte. Aziz din Bangladesh e foarte speriat. Cred că e momentul să citez:

„Mă privesc toți trei cu suspiciune, dar merg la jocul meu. Iau cărțile una câte una, și Moartea îmi apare la rând, una câte una, de patru ori. Miza s-a făcut mare și, sub privirile curioase ale tuturor, pun cărțile pe masă. Trei exclamații simultan și figura îngrijorară a lui Aziz. Îi șoptește ceva lui Max.

– Cică înseamnă moarte.

– Eu cred că înseamnă că ne-a bătut pe toți și a luat potul, intervine Antoine, aruncându-și cărțile pe masă. Aveam și eu trei dame. 

Figura băiatului e de îngrijorare autentică.

– Dar de unde știe asta?, îl întreb pe Max.

– Sunt cărțile lui, îmi răspunde și ridică din umeri”.

Ce mi-a plăcut – nu, mint! – ce m-a fascinat la acest roman? Două lucruri. În primul rând, curajul autorului. Să construiești un antierou credibil într-o literatură ca a noastră, specializată în extreme, în tușe foarte groase, e mai mult decât un gest de curaj; e un gest de frondă. Costin Roman (vocea narativă) nu e nicidecum un ratat (specialitate a literaturii române), dar nici un parvenit sau un interlop (alte două specialități naționale). Este un om absolut obișnuit, un intelectual lipsit de noroc, de carismă, de bani sau de sex-appeal (ce intelectual nu este așa?!), dar care, în plus, mai e și mămăligă. Moale, bleg, indecis. Evident, cu femeile e praf.

Al doilea lucru care m-a lăsat mut a fost seria de coincidențe. Costin e profesor și își detestă meseria; eu am fost profesor și mi-am detestat meseria. Elevii lui își bat joc de el cum își băteau joc ai mei de mine. Se află într-o relație lungă și călduță cu Ilinca, genul de relație care nu duce nicăieri (nici măcar nu se mută împreună), adică exact așa cum am trăit eu, meduzul. Păstrează o vagă legătură cu colegii de liceu, oameni care nu numai că-l disprețuiesc sincer, dar îl mai și prostesc în față (Ionuț, cu toate că este foarte gras, se culcă cu Clara, văduva lui Emil, deși Clara l-ar vrea pe Costin, ca fost-cel-mai-bun prieten al lui Emil). Aici tac; prea mi-e jenă. 

Dar, mai presus de toate, Costin are o soră mai mică, pe energica Roxana (am și eu o soră mai mică). Roxana nu-i spune lui Costin că-l crede nebun, ci îi spune pe toate tonurile că el „are nevoie de ajutor”. Nici soră-mea nu mi-a zis că-s nebun, ci doar m-a trimis trei ani la terapie, draga de ea. Oricât ar explica împricinatul (Costin Roman / Mihai Buzea) că nu de nebunie e vorba, ci de altceva, sora mai mică nu pricepe absolut nimic. Ea o ține pe-a ei. Dacă frate-său vede lucruri care nu există (Costin) sau aude voci care nu există (Mihai), e nebun și punctum!

„Dă vina pe părinți. Merge întotdeauna!” e o vorbă americană, acum tradusă și repetată în toate limbile. O fi adevărată, nu știu. Ceea ce știu este că Popa, în romanul lui, explorează o direcție formidabil de interesantă: copilul care nu este crezut de părinți. Cunosc problema din interior, vă garantez. Un copil vine acasă și spune adevărul despre ceea ce s-a întâmplat la școală; o dată, de două ori, de zece ori, iar reacția este mereu aceeași: „Mihăiță minte”. Ei bine, a unsprezecea oară Mihăiță nu mai spune adevărul. Și constată, uimit, că acum părinții sunt mulțumiți de el. Concluzia pe care o va trage Mihăiță – și care-i va guverna întreaga viață – e că minciuna este Regina Lumii, cel puțin a lumii adulților. Și de atunci va păstra adevărul doar pentru sine însuși, ca pe cel mai prețios bun al său. Strămoșii o numeau „fățărnicie”, noi îi spunem „duplicitate”. Aici a lovit Popa adânc de tot!

Costine, Iuliane, că nici nu știu cum să-ți mai spun, mă. Nu ești singur. Suntem doi.