Revista Tomis

Abur

Facebook
Twitter
WhatsApp

Cu 11 ani e mai tânără nevastă-mea decât mine. Pentru ea, asta nu contează, dar pentru fiică-mea, da: „Tati, tu ești bătrân!”. Sensul e clar. În mintea copilului, eu sufăr de o boală rușinoasă, da’ rușinoasă rău, pe nume „bătrânețe”. Inutil să spun că mie nu-mi par deloc bătrân, ba mă simt chiar foarte tânăr (mai puțin diminețile, când trebuie să cobor cumva din pat; greu!), dar fetița mea are o cu totul altă părere: „Tati, dacă nu ești bătrân, acum cum de tu știi să-mi spui povești de pe Vremea lui Nea Nicu, iar mami nu știe?”. Nu am acordat atenție acestor vorbe ale fiică-mii până la un episod de povestit respectivele povești, când ea m-a întrerupt fără rușine: „Tati, da’ pe Vremea lui Nea Nicu ploua?”. Atunci mi-am dat seama, șocat, că îi construisem în mintea ei cea fragedă o lume paralelă, un univers imaginar în care nici legile naturii nu funcționau la fel ca în lumea reală, cea cunoscută de ea din propria ei experiență, cu propriile simțuri. Această lume e singura reală, din punctul ei de vedere. Și al neveste-mi: era un copil la Revoluție, se juca cu păpușile. Ori de câte ori încep să povestesc, o ia căscatul. Trecutul, acel trecut, trecutul meu… e mort. Pentru ea e mort, îngropat și nici n-a trăit vreodată la drept vorbind. Pentru mine, din nenorocire, trecutul ăla comunist e cât se poate de viu – și nu va muri niciodată. 

Cu 11 ani sunt eu mai tânăr decât Dan Perșa. Când am avut cartea în mână (Icar 89, Editura Humanitas, 2023), am fost sigur că lectura nu-mi va pune niciun fel de probleme: roman despre comunism, roman care se va încheia cu Revoluția (aici am avut dreptate). Dar, grosso modo, mi-am luat țeapă. Un roman românesc despre comunism ar fi fost o lectură facilă pentru mine, care, nu-i așa, am cunoscut pe pielea mea problema. Dar n-a fost. Pentru că omisesem ceva esențial: cei 11 ani. 

În acești 11 ani diferență, Dan Perșa a absolvit facultatea, a primit repartiția obligatorie, a fost „încadrat în câmpul muncii” și a construit și el, ca atâția alți absolvenți, comunismul, adică lumea aia mai bună și mai dreaptă. Romanul de față nu se ocupă, ca multe altele, cu anii de facultate, cu anii de armată (obligatorie și ea), ci doar cu anii de muncă pe șantierele patriei. Din punctul meu de vedere, inevitabil subiectiv, în asta constă marea lui forță. Și, foarte probabil, pentru generațiile mai tinere, și marea lui slăbiciune: pe mine mă interesează cum se muncea în Vremea lui Nea Nicu, dar pe cei tineri s-ar putea să nu-i intereseze nici cât negru sub unghie. Parcă-i aud: „Morții cu morții, viii cu viii!”. Păi aia-i treaba, că eu sunt mai mult cu morții. Mi se par clar mai interesanți decât viii din 2024.

Pamfil Eugen termină facultatea de Metalurgie ca șef de promoție, dar nu se prevalează de privilegiul acesta, ci alege o repartiție absolut catastrofală: inginer la CNCMR – Centrul Național pentru Colectarea Materialelor Refolosibile – sucursala din orășelul J, aflat în Secuime. Un bucureștean, șef de promoție, ajunge să adune gunoaie la o întreprindere sinistră, aflată într-un loc unde românii erau profund detestați, iar condițiile de locuire și de aprovizionare erau mai mizere decât cuvântul „mizer”. De ce, Eugen? Ca să-l spionezi pe Radu, pe cel mai bun prieten al tău? Răspuns: da. Și, pentru că destinul lui Eugen să fie bușit până la capăt, el devine subalternul lui Radu, acolo la halda aia de gunoaie poreclită romantic „depozit de materiale refolosibile”; gu-noa-ie! Prin lumea literară se bârfește că Dan Perșa excelează în umorul negru. Da, așa e. Sunt parțial de acord.

Radu scrie. De aia a fost trimis Eugen acolo. Să stea cu ochii pe inginerul care scrie. Chestia e că Radu scrie chiar Icar 89, și de-aia am spus la început că nu este o carte ușor de citit, ba de multe ori am fost silit să reiau pasaje din paginile deja parcurse, pentru că pierdusem firul, ceea ce nu mi se întâmplă de obicei.

Da, dar mai e ceva ce n-am spus. Perșa scrie proză cu un simț poetic ieșit din tipare, care pe un cititor normal nu poate decât să-l încurce. Ce înseamnă „cititor normal”? Păi… un om care citește ca și cum s-ar uita la un film polițist pe Netflix. Omului ăstuia să-i dai „carne”, acțiune, fir epic – dar atât. Bagă-l în volute filozofice sau lirice și l-ai speriat, sărăcuțul de el! Fuge de cartea ta și se duce la Irina Binder, că atâta-l ajută mintea. Eu nu sunt cititorul ăla, dar nici departe de el n-aș prea fi, așa că paginile în care Perșa părea să-și uite personajele (Radu, Eugen, Andreea, Bilă Gavrilă, Tibi, Cezar, Manu, Bogdan, Carmencita, Irina, Victoria, Margareta, Traian, Nea Lăturea, tovarășul Goz, Cornel, Tavi și toți ceilalți) mă cam panicau. Dar Perșa nu-și uita personajele, nici vorbă, altul era planul lui: să mă facă pe mine să nu uit nicio clipă că ele sunt personaje, doar personaje, că el nu scrie nici istorie, nici reportaj și nici amintiri din fragedă junie. Nope! Perșa scrie un roman și are grijă – poate puțin prea mult – să amintească acest lucru cititorului.

Pentru că România anilor ’80 este abjectă, iar Icar 89 o prezintă dintr-unul dintre cele mai dezgustătoare unghiuri (ingineri aruncați între gunoaie), cartea se încheie cu o Revoluție aproape la fel de abjectă. Radu și Irina mor în masacrul de la Sala Dalles, atunci în seara de 21, iar manuscrisul din rucsacul lui Radu ar putea fi pierdut pentru totdeauna, iar Icar 89 să nu existe vreodată, dar Eugen îi salvează ultima pagină, astfel încât cartea să se încheie rotund ca o minge de baschet.

Dar Irina… ce personaj. O avea Radu nevastă, nu zic, doar că nevasta e la Năvodari, iar Irina e aici la îndemână, la București (bine, Radu nu stă în București, stă între gunoaiele lui din J, dar vine la București în delegație. Și pentru Revoluție, evident – nu c-ar fi știut el asta când s-a învârtit de mult-dorita delegație!). Irina, la rândul ei, are un logodnic, pe mult mai vârstnicul Traian, de profesiune măcelar la abator – om realizat, vine cu carnea acasă; carne furată, dar ce contează, doar suntem în 1989! – de care s-a săturat până-n gât, din motive prea complexe ca să le explic aici, plus c-aș da un fel de spoiler, la drept vorbind. Irina, frumoasa, tânăra, pasionala și îndrăgostita Irina, a fost mereu, în logica internă a romanului, iubita lui Radu – deci, în această logică, moare odată cu el. Păcat. De ce să rămână Radu doar în amintirile soției Andreea și ale prietenului-turnător Eugen? De ce să nu fie pomenit forever and ever after de splendida lui iubită? De ce, în urma unui scriitor, să rămână doar o nevastă și un prieten, dar nu și o fată-de-ceață ca Irina? Să fi fost eu Dan Perșa, o lăsam să trăiască. Și să scrie propria ei versiune la Icar 89

Și cum poate fi Irina altceva decât fata-de-ceață, dacă pe Radu îl cheamă Abur? 

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: