Revista Tomis

Praguri

Facebook
Twitter
WhatsApp

În expoziția „Praguri”, vernisată pe 28 martie la Muzeul „Ion Jalea”, Iris Maria Tușa ne invită să privim lumea cu acea atenție și curiozitate cu care o descoperă un copil. Este o perspectivă care extinde importanța lucrurilor pe care le vedem către reperul primei explorări. Nimic nu este de ignorat, nici o textură, nici o culoare, nici o umbră. Toate micile accente se gravează în suflet construind încet, încet lumea mică, acel bagaj ancorat întotdeauna într-o lume mai mare și mai străină, mai îndepărtată, mai universală, având ca nucleu atomul numit acasă. Copilul trece pragurile conectând exteriorul lumii cu interiorul familiar, construind viziunea sa despre viață.

Primul prag revelat este chiar privirea. Cu ajutorul ei interiorul dialoghează cu exteriorul, lumile pătrund în noi, imaginile sunt filtrate constituind ceea ce numim peisaj afectiv. Acest peisaj rămâne în noi până la final ca structură invizibilă pentru caracterul fiecăruia.

Aparatul foto este ca o privire: atentă, curioasă, uneori intruzivă, alteori empatică. Iris reușește să facă vizitarea neinvazivă, prin relaționarea cu oamenii, revenirile către aceleași locuri și familii, devenind ușor o prezență familiară în preajma căreia cei fotografiați se simt relaxați în a se dezvălui. Iris folosește lentila aparatului pentru a ne prezenta perspectiva ei asupra locurilor copilăriei, extrăgând mici esențe care dialoghează cu reperele ce au rămas în ea după ani de zile de când s-a făcut mare. Precum Alice în Țara Minunilor, redevine mică, iar peisajele, deși aride sau copleșitoare, devin locuri de joacă pline de surprize. Ne afundăm în bogăția de detalii și culori a interioarelor din casele cu pereți de pământ. Totul este tactil, simțim imaginea, rămânem cu ea și putem apoi închide ochii pentru a continua visul. Fetițele Dobrogene sunt ca niște alter-ego-uri ale artistei, mici insule colorate care te iau de mână și te plimbă prin povestea spusă de Iris. În ea ne regăsim mulți dintre noi și o putem privi direct cu sufletul. Este important să ne păstrăm și să ne exersăm capacitatea de a mai vedea lumea cu inocența unui copil, fără a o judeca, mirându-ne de bogăția și frumusețea pe care le descoperim.

Attila Bartis spunea că fotografia este frica de a pierde lumea. Nu sunt sigură că este întotdeauna vorba de frică, mai degrabă un dor anticipat, un act de iubire pentru câte o fracțiune de secundă pe care putem decide să o extindem contemplării, este ca o formă de meditație în care timpul curge în timp ce e suspendat.

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: