Revista Tomis

2009. Intră nevastă-mea în casă: „Ce-i asta, mă?”. De tavan aveam prins un inel puternic de metal, de care agățam pe vremuri sacul de box, dar acum nu mai era în el – în inel – decât o bucată de lemn, un cilindru grosuț pe care îl foloseam la tracțiuni. De capetele lemnului atârna un maieuț roșu. „E-un trofeu!”, îi răspund eu, cocoșește. „Am fost cu băieții pe Brâul lui Răducu și am ajutat un grup de domnișoare să treacă săritorile, c-așa suntem noi, cavaleri! Una din ele transpirase și i se făcuse friguț, așa că i-am dat un tricou de-al meu, cald și uscat, și eu am păstrat maieul ei feciorelnic, îmbibat cu… ia miroase-l!”. Nevastă-mea s-a uitat scârbită la mine: „Mă, mincinosu’ pământului! Ăla-i maieu de copil! Unde l-ai găsit, în gunoi? Pune mâna imediat, dă-l jos și-aruncă-l! Ia uite la el… ia uite cine-mi vine mie cu trofee! Mă, izmană… bocancii ți i-ai curățat? Mie să nu-mi umpli casa de noroi!”. Ce era să fac? Am aruncat maieuțul și-am curățat bocancii.

1999. Sunt profesor la o școală din București. Alex are 13 ani și este eleva mea. N-ar trebui să facă ceea ce face la orele noastre de lecții particulare, în apartamentul părinților ei cu frica lui Dumnezeu, dar face. Eu rezist. Alex este uimitor de frumoasă. Micuță ca o statuetă de Tanagra, dar atât de frumoasă și de încinsă încât, pe lângă ea, Lolita lui Humbert pare o vacă moale, proastă, grasă și frigidă. Eu rezist, dar îmi pierd somnul și simt că-ncep să-mi pierd și mințile. Lecțiile continuă. Suntem numai noi doi, de fiecare dată, în apartamentul inundat de mirosul de iunie al finalului de an; ai ei sunt la muncă, Alex e fiică unică, lumina ochilor lor, tot ce fac pentru ea fac („Să învețe fata engleza, că-n ziua de azi nu mai faci nimic fără engleză!”). Alex se joacă cu mine cu întreaga cruzime a celor 13 ani ai ei, exact cât avea și Julieta lui Shakespeare. Eu rezist, și amintindu-mi cu ultima urmă de rațiune cum se termină piesa, demisionez de la catedra mea de titular și mă duc pe pustii, mai exact la munca de jos, să-mi revin. Nimeni nu înțelege ce l-a apucat pe nebunul de Buzea să plece peste noapte dintr-un job călduț-grăsuț, dar Buzea nu poate fi înduplecat să se întoarcă. Știe el prea bine cum se termină piesa asta (tragedia, adică). Peste patru ani, Alex se mărită și devine mamă. The End. 

2021: Mihail Victus publică la Editura Litera Toate păcatele noastre, roman cunoscut doar în lumea literară, slavă Domnului. Este povestea mea, chiar dacă nu punct cu punct. De exemplu, pe Alex din carte o cheamă Sonia, pe mine mă cheamă Horia, pe soră-mea o cheamă Irina, iar pe domnul plutonier-major Potârniche Ion îl cheamă Burduja Remus și e doar sergent-major. Maieuțul roșu s-a metamorfozat ca prin minune în niște pantaloni scurți roșii („prea mici și prea copilăroși, din cauza unei flori galbene cusute grosolan pe partea dreaptă, ca să aparțină unei femei mature”). Apare și o anume Tania, care în realitate n-a existat (soră-mea e heterosexuală, nenorocita), precum și un avocat pe nume Sebastian, care n-a existat nici ăsta (Alex și-a ținut gura, nu ca Sonia din carte, iar părinții ei n-au bănuit nimic și n-au făcut niciun fel de plângere nicăieri; mai mult, au plâns ei după mine ca sicilienii după ploaie: Alex a refuzat categoric să continue cu oricine altcineva lecțiile de engleză). În rest, Victus mi-a scris povestea corect, onest, chiar cu oarecare talent literar, dacă pot zice așa – și iată că pot. A lucrat bine, admit. 

2023. Printr-un complex cu totul special de împrejurări, pe care creștinii îl numesc fie „destin”, fie „providență” (nu cunosc diferența teologică dintre acești doi termeni), îmi cade în mână volumașul Toate păcatele noastre pe care îl răsfoiesc inițial amuzat („Cine-o mai fi și acest autor de care n-am auzit vreodată?”), apoi interesat, apoi preocupat, apoi stupefiat și în final panicat. Vedeți… noi, ateii, avem o problemă. După ce-l pierdem pe Dumnezeu, începem să credem în alte prostii; unii dintre noi le numesc „coincidențe”, alții „semne”. Eu fac parte din a doua categorie. Am fost și sunt sigur, citind, că am primit un semn (nu mă întrebați de la cine, adică nu mă chestionați despre identitatea expeditorului, fiindcă nouă ateilor nu ne plac astfel de întrebări. Să zicem că am fost sunat de pe un număr ascuns, e bine așa?). Acum stau și mă screm să înțeleg semnul. E clar că mi se transmite ceva; dar ce? M-am crezut – și mă cred încă – foarte deștept în privința felului cum am procedat cu maieuțul. Un adevăr ascuns într-o minciună ascunsă într-un adevăr ascuns într-o altă minciună, și totul bine organizat în timp (zece ani e mult) și în spațiu: Alex personal își atârnase maieuțul, râzând, de lemnul ăla din inelul metalic, când a plecat de la mine de-acasă, atunci în 1999. Eu am reprodus decorul cu exactitate și mi-am limpezit conștiința în fața neveste-mii, în fața mea și chiar și-n fața lui Dumnezeu, presupun (dar n-am de unde să știu sigur). Ca să mă pomenesc, 24 de ani mai târziu, că din neant apare Victus și-mi dă peste bot cu romanul lui. Mai mult de-atât: cartea e pur și simplu înțesată cu citate biblice!

Cum nu am deocamdată un răspuns, și nici posibilitatea să-l obțin prin coerciție (Victus a făcut box, exclus s-aplic cu el metodele mele verificate), nu-mi rămâne decât să speculez. Sau să recitesc volumașul, în căutarea altor indicii, care să-mi fi scăpat la primele două lecturi. Spre exemplu, un personaj-cheie pare să fie nonagenarul Gabriel Teodorovici, al cărui rol nu am fost (încă) în stare să-l descifrez (omul e-un mister în sine și se complace să fie așa). Deasemeni, părinții Irinei și ai lui Horia sunt ortodocși habotnici (deci ipocriți radicalizați, din punctul meu de vedere), dar ei nu fac parte din realitate, din povestea mea; însă unchiul pedofil face parte din ambele narative, cu toate că în carte Irina este obiectul pulsiunilor lui bolnave (în realitate, Horia a fost, adică eu am fost).

Copiez aici un fragment decisiv: „Nu s-a vorbit nicăieri despre cercetările poliției, în urma cărora s-a descoperit că Sonia avusese recent o relație c-un bărbat cu zece ani mai în vârstă și că pe telefonul ei s-au găsit unele mesaje cu tentă erotică, primite de la un prieten apropiat al familiei Dimeș. Acesta, de fapt, îi dăruise fetei romanul pentru adulți care declanșase întreaga serie de minciuni. Și nici eu nu am vorbit”. Ba da. După 22 de ani, ai vorbit, Victus. După încă doi, am aflat și eu.

Mai multe texte
Citește și