Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Qui sera, Sara

Vlad și Sara. Robert și Maria. Iancu și Magda. Ștefan și Rada. Acestea sunt cuplurile cu care se joacă Bogdan Crețu în al treilea roman al său, Mai puțin decât dragostea (Polirom, 2023) și despre această joacă am câteva lucruri de zis. Unele chiar de bine (foarte puține; nu e pedagogic să lauzi autorul, că-l strici!). 

Ștefan a fost deținut politic în vremea lui Dej. La fel ca majoritatea deținuților politici de atunci, nu făcuse niciun fel de politică, ceea ce pentru torționarii din universul concentraționar românesc n-avea importanță; l-au trecut prin iad. Ștefan a ieșit viu, a fost reabilitat după venirea lui Ceaușescu la putere, s-a căsătorit cu Rada și a devenit tată. A sperat ani de zile că nu murise acolo în pușcărie. După ce și-a dat seama că, de fapt, murise, s-a retras la țară și și-a lăsat baltă fiul, pe Vlad (și pe Rada, dar ea oricum se măritase cu Ștefan din milă, așa că Rada contează mai puțin). M-am tot întrebat dacă Ștefan este personajul principal al cărții și răspunsul meu (care poate fi greșit) sună așa: nu, nu este. 

Magda îl iubește pe Ștefan și se mărită cu Iancu (viața!). De dragul Magdei, Iancu nu-l omoară pe Ștefan în bătaie, acolo la Gherla, deși tare are poftă s-o facă, dar se abține: puterea lui este mai mare dacă îi cruță viața rivalului, decât dacă i-o ia. Așa că Iancu îl lasă să trăiască, doar știe perfect că cine a trecut prin Gherla nu va mai fi om vreodată, ci doar o fantomă, un ar-fi-putut fi, un ratat. Da, Iancu e deștept, îl iubesc și sunt mândru de el: Iancu ia tot potul. Pe tot! Abia la final m-am prins.

Maria îl iubește pe Robert, iar Robert o violează pe Maria, ceea ce autorul nu poate să explice, pentru că nu știe. Aici cădem peste una dintre cele mai interesante probleme din literatură: autonomia personajelor. Când citești o carte ai parte fie de plăcere (lectura te-a prins), fie de plictiseală, fie de amuzament (când nerodul de autor – de obicei, tinerii au boala asta – se apucă să facă ideologie în cartea lui, în loc să-și vadă de literatură. Rezultatul e penibil, dar există și o parte bună: genul ăsta de literatură, adică cea sufocată de ideologie, nu se vinde. Pe o piață liberă, vreau să spun. Mă mai întreabă lumea de ce literatura română scrisă între 1948 și 1958 este invariabil proastă spre foarte proastă! Păi, de-aia). Dar în toate trei situațiile (plăcere, plictiseală, amuzament), eu ca cititor am cumva convingerea că autorul este tăticul personajelor, că el este maestrul păpușar, că în mâna lui se află pâinea și cuțitul. Fals! Când am devenit și eu autor mi-am dat seama că trăisem, ca cititor, în plină minciună: personajele uneori ascultă, alteori nu. De multe ori fac, pur și simplu, ce vor ele; autorul nu poate decât să le urmeze în acțiune, ca un câine credincios, care n-are nimic de spus, niciun cuvânt, lipsit de orice strop de putere de decizie. Cumva, personajul „știe” ce trebuie să facă și exact aia face, fără să-i pese că autorului s-ar putea să nu-i convină. Spre exemplu, Robert: ce treabă are s-o violeze pe Maria? Că doar Maria voia să facă dragoste cu el, îl așteptase, îl iubea, îl dorea! În schimb, cu ce se-alege? Cu… asta. Dar de ce? Bogdan Crețu nu ne spune, pentru că, repet, habar n-are. Dar eu știu. 

Robert s-a dus voluntar în Afganistan. Violul se petrece când vine în permisie. Iată motivul: în mediile unisexuale (detenție, vas maritim, armată, război) există un fel de tradiție în a denigra partenerele rămase „în civilie”. De obicei, cei mai răi și mai vicleni dintre camarazi încep încă din prima zi un fel de atac psihologic asupra celor care au lăsat acasă o iubită sau o soție: „Păi știi tu, pufare, ce face ea acuma? Păi femeia, bibane, femeia… ea n-are hodină, mă! O mănâncă, o mănâncă! Câți trec prin ea până te întorci tu, vai de capul tău de gușter… ”. Nu toți cei aflați într-o astfel de societate cazonă cedează, nu; unii se întorc acasă neinfectați de virusul geloziei. Dar și mai mulți se lasă influențați și, când se întorc, în permisii sau definitiv, se apucă să-și „toace” partenera, pe motiv că „a umblat”. Așa se explică inexplicabilul comportament al lui Robert; iar dacă autorul romanului și-ar fi satisfăcut stagiul militar, ar fi știut de ce face Robert ceea ce face. Dar n-a știut.

Nici Maria și nici Robert nu sunt personajele principale în Mai puțin decât dragostea, și nici chiar Vlad. Paranteză: apropo de Vlad, presupun că Bogdan Crețu a avut nevoie de o voce narativă cât mai ștearsă, cât mai bleagă, dar în același timp cât mai credibilă, și atunci s-a ales pe sine. N-aș zice că e-o alegere tocmai lipsită de curaj! Vlad, personajul, este un fel de pekinez fericit să-și care singur lesa-n bot, să nu latre decât la comanda stăpânei și, de fapt, să nu latre deloc. M-am întrebat de ce. Ei bine, iată: pentru că autorul avea nevoie de Sara.

Ca personaj strict literar, Sara nu e cine știe ce: felul ei prețios de a vorbi, puterea pe care o exercită asupra tuturor oamenilor, curajul fizic ieșit din comun, frumusețea ei de statuie greacă – toate astea se potrivesc prea puțin cu adolescenta născută în 1968. Să copilărești în România lui Nea Nicu, chiar și într-o familie favorizată ca a Sarei, nu te face să devii astfel; nu mi-o pot închipui, de exemplu, pe Sara mergând la un cinematograf sordid, ca să se pupe c-un băiat la Liceenii! Nu, nu. Sara nu e din filmul ăsta. Dar, atunci… din ce film este Sara?

Mie mi se pare că ăsta e marele pariu al lui Bogdan Crețu. N-a construit-o pe Sara ca să fie naturală, ci ca să aducă în dezbatere o problemă rămasă nerezolvată. Problema responsabilității. Pe scurt: cine răspunde? Comunismul a făcut cam o jumătate de milion de victime în România. Acești oameni au fost omorâți de alți oameni, nu de Dumnezeu, nu de ciumă! Ei bine, din nou: unde sunt cei care ar fi trebuit să răspundă? Unde erau când ar fi trebuit să răspundă? Unde eram noi când ar fi trebuit să le punem întrebările necesare? Chiar nu răspunde nimeni?

Dar Crețu nu se oprește aici. Romanul e mai grav decât pare. Conține o întrebare mult mai neagră: răspund copiii pentru crimele părinților? Dacă da, cum? Și când? 

CITEȘTE ȘI

Qui sera, Sara

Vlad și Sara. Robert și Maria. Iancu și Magda. Ștefan și Rada. Acestea sunt cuplurile cu care se joacă Bogdan Crețu în al treilea roman al său, Mai puțin decât dragostea (Polirom, 2023) și despre această joacă am câteva lucruri de zis. Unele chiar de bine (foarte puține; nu e pedagogic să lauzi autorul, că-l strici!). 

Ștefan a fost deținut politic în vremea lui Dej.

Citește mai mult »

Défense de fumer

Nu știu dacă se fumează în alte romane sau proze scurte ale lui George C. Dumitru, dar în Rupturi (Polirom, 2023) nu se fumează. Ba, să nu mint, la un moment dat sunt două adolescente la masă – personaje cu totul neimportante –, iar una dintre ele chiar fumează, parcă, în timp ce cealaltă „vapează” (nu știu ce e aia,

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: