Am citit, fără surprindere, cum s-a revărsat o basculantă de ură peste o colegă din presă care și-a permis să aducă aminte publicului, de ziua Poetului, că era antisemit, xenofob și anti-european. Așa, fără nuanțe, fără bemoli. Pentru limitarea entuziasmului idolatru de Ziua Culturii Naționale. Un fel de fluierat – nu știu cât de oportun, dar nu ne punem problema oportunității când e vorba de libertatea de exprimare – în biserica „Patriotului Naționale”, deja inflamat în contextul aurist. Sunt sigură că s-a și așteptat la o astfel de reacție, pentru că jurnalistul este cetățeanul cel mai informat din țara asta, deci la curent cu toate dejecțiile ce pot fi vehiculate pe rețelele de socializare.
Văzând pe net cartea „Chestiunea evreiască”, la care trimitea printr-un link jurnalista respectivă, m-a amuzat foarte tare formularea editorilor (cred că a lor – prezentarea cărții pe diverse site-uri nu e semnată): „La mai bine de 150 de ani de la nașterea Luceafărului poeziei românești, suntem, credem, pregătiți sa receptăm cu obiectivitate mesajul eminescian în lumea adevărului, plasând afirmațiile sale, atât în ansamblul operei, cât și al realității social-politice a vremii, care le-a generat”.
Evident că nu suntem pregătiți și nu vom fi niciodată. Iar ura se va perpetua pe diverse canale, indiferent de epocă, de context și de gradul de civilizație. Este mizera condiție umană care ne condamnă la asta, oricât de elevați intelectual și spiritual am fi.
În ce mă privește, dincolo de faptul că sintagma „Luceafărul poeziei românești” mă crispează până în vârful degetelor, nimic din ceea ce a scris Eminescu nu mă determină să îl consider mai puțin genial, ci doar mă face să mă întristez de inconturnabila slăbiciune a componentei umane din el în fața vremurilor. N-am nicio simpatie față de cultura anulării, care în această epocă, în care a căpătat această nouă denumire, are în vizor bărbatul alb, iar în trecut a vizat femei, negri, evrei, romi, comuniști, anticomuniști, persoane cu dizabilități, minoritari de toate felurile. Nu-mi fac iluzii că va dispărea, dar cu siguranță va suferi schimbări mai mult sau mai puțin semnificative de țintă.
Și mă mai întristează faptul că nici aceia care îl demască pe Eminescu, nici aceia care își vomită ura în apărarea lui nu au idee cât de mare a fost. Se raportează la un clișeu încremenit, nici măcar la statuia lui, ci la un piedestal alcătuit din prea multe elogii, versuri și comentarii literare repetate până la evacuarea din ele a oricărui sens. N-am o soluție pentru asta, decât la nivel individual, în funcție de capacitatea intelectuală a fiecăruia: lectura textelor, cu răbdare, până la acel moment al revelației.
