Revista Tomis

Între violența cartierului și pacea munților mi-am găsit echilibrul.

O poveste despre cinema

Pentru mine, filmele sunt atât de bine înrădăcinate în propriile celule încât sunt incapabil să îmi imaginez viața fără ele. Nu aș fi putut trăi viața pe care am trăit-o până acum fără a fi inspirat de filme, chiar dacă și fără ele probabil aș fi fost același tip nebun care se bucură de viață din plin, fascinat de detaliile simple ale acestei minunate naturi: filmele m-au ajutat să aduc această nebunie în societate. Am copilărit într-un fel de paradox: între cartierul dur, ceea ce în mod obișnuit se numește ghetou (chiar dacă în anii ‘90 cred că toată România era un ghetto) și libertatea unui amerindian atunci când părăseam orașul și stăteam la bunica mea în munți. Între violența cartierului și pacea munților mi-am găsit echilibrul. La munte aveam la dispoziție cam zece km pătrați pentru a mă juca. Primăverile și verile erau minunate, toamnele erau destul de reci, iar iernile foarte aspre.

În timpul iernii era o adevărată provocare să ajungem la casa care se afla la doi-trei km distanță de drumul principal, depinde ce rută alegeam, drumul antic sau traversarea dealurilor. Acasă aveam o vedere splendidă către Königstein. Acolo, în tot acel spațiu, eram absolut liber, și până ce am început liceul am crezut că majoritatea copiilor trăiau așa. Faptul că am avut parte de toată acea libertate, puțini oameni în jur și un teritoriu vast a creat în mine o conexiune cu sufletul naturii și al animalelor. Călăream fără șa pe la opt ani, iar pe la zece eram în stare să prind un cal dintr-o mică herghelie, fără ajutor din partea nimănui.

Datorită acestor experiențe extreme alături de armăsari periculoși, câini fioroși, tauri nervoși pierduți prin cireada de sute de vaci, urși prinși în capcane sau lupi urlând în plină noapte, violența din cartier nu mai părea ceva atât de temut. După ce ești aruncat de pe spinarea unui armăsar, fugărit de un taur sau pus în situația să stai pe loc și să înfrunți câini de talie mare, ceea ce îți poate face vreun băiețas de cartier de vârsta ta sau puțin mai mare nu mai pare cine știe ce.

Încă de mic am fost atras de imagini și litere. Când intrasem în gimnaziu știam deja că vreau să joc în filme și câțiva ani mai târziu mi-am dat seama că locul în care am copilărit până la 13 ani, cartierul Tractorul, literalmente era constituit din Terciu Robert Actorul. Capisci

Fratele bunicului meu a fost actorul Dumitru Drăgan. Din nefericire nu am aflat de povestea lui decât atunci când a murit, în 2018, pe când mă aflam prin sudul Germaniei, în sufrageria  mamei. Terminasem primul an de actorie la Roma, cu patru examene picate. 

Am avut privilegiul de a petrece mult timp singur, observând pulsul vieții în ritmul său, indiferent că priveam un arbore, o stâncă sau mă jucam cu un câine sau o pisică. Uneori când călăream aveam scopul de a aduce vacile înapoi de la pășune, ca într-un film cu cowboy, iar ăsta este subiectul acestui text. Fără filme, la acea vârstă, nu sunt sigur că aș fi fost în stare să o fac. Mai concret, prin intermediul cadrelor din filmele cu cowboy mi-a fost activată imaginația și a creat alchimia potrivită necesară pentru a avea curaj. Cu alte cuvinte, imaginile din filme m-au ajutat să recreez moduri de a trăi în viața reală, astfel încât în acel moment specific trăiam o scenă de film, iar frumusețea ei consta în faptul că era în totalitate a mea, era filmul meu, calea mea.

Prin imagini cinematografice – alchimie – imaginație și acțiune, mi-am trăit viața din plin. Am intrat în contact cu filme bune în jurul vârstei de cinci-șase ani. În România acelor vremuri aveam nevoie de un decodor pentru a prinde HBO. Televiziunea Română rula filme decente dar vechi, pe HBO puteam să văd un film lansat în urmă cu un an sau doi, așadar… eram oarecum conectat cu celălalt continent. Fiind născut în ‘91, am prins din plin valul Gangsta Rap, așa că am crescut cu el. Cea mai bună parte în a fi criticat că asculți așa ceva, în acele vremuri, era realitatea de a chema câțiva frați care erau în același film muzical și a le arăta criticilor despre ce e vorba în acest tip de anturaj.

În mica mea lume a copilăriei am implementat vibe-ul coastelor americane asupra realității est-europene. Frumusețea a constat în faptul că aici cultura americană a lovit grav. Mergeam în discotecă pe timp de zi la începutul anilor 2000 și puteam asculta muzică americană în timp real, imediat după ce melodiile erau lansate. Nu știu câți dintre ceilalți înțelegeau ceva dintr-o limbă străină, dar eu am învățat multe din cinematografia și muzica americană. De aceea, de la începuturi până astăzi mă consider un advocate al culturii americane, în special în film și muzică. Uneori pot identifica perioade ale stilului meu de viață cu scrierile lui Kerouac sau Bukowski.

Din lucrurile pe care le pot face în lumea artei, actoria e ca o medalie de aur, actoria de cinema are de asemenea și diamante. Am fost prin preajma mediului artistic pentru mai bine de un deceniu și m-am perindat printre mediile artelor vizuale, literare și actoricești. În acest deceniu am întâlnit pictori, sculptori, scriitori, poeți, actori ș.a.m.d., personaje învăluite de o magie prin care adeseori m-am pierdut. În același timp am fost întotdeauna atent să cobor din lumea ideilor în adâncimea existenței a vieții normale, de aceeea am spălat vase prin restaurante, am fost recepționer de noapte în hoteluri, am lucrat în cafenele, am fost chiar și grădinar și am făcut totul cu plăcere pentru că poți găsi fiecare din aceste acțiuni sau realități în filme.

De ce vreau să fiu actor? Din cauză că în viața reală nu îmi permit să joc atât de multe roluri. Pur și simplu nu e posibil. Rolurile pe care le alegem în viață au consecințe reale, iar cele mai multe alegeri vin cu termen de valabilitate pentru toată durata existenței.

Filmul meu era atunci când călăream calul pentru a aduce vacile de la pășune, vă amintiți? Probabil din această cauză, dacă îmi amintesc corect, Daniel Day-Lewis a spus că se află întotdeauna în stadiul de interpretare. Viziunea personală este că dacă un actor este consolidat prin propria identitate, devine capabil să interpreteze orice, chiar cu costul de a se pierde uneori. De asemenea, când Vittorio Gassman spusese că un actor perfect sănătos e un paradox, cred că se referea exact la aceeași stare de spirit a unui actor atunci când interpretează.

E necesar să ai acea doză de nebunie sănătoasă ca să te arunci în adâncimile sufletului omenesc. Trebuie să fii un explorator, un aventurier, și să îți asumi că e posibil ca uneori să fie greu să te întorci. În viața de zi cu zi, poți avea sentimentul că ești mereu singur, dar în același timp împlinit de existența altora, reali sau fictivi. În asta consider că viața unui actor este dintr-o ligă înaltă, deoarece își permite să existe cu atât de multe fațete șlefuite precum unul dintre cele mai prețioase diamante.

Pentru mine, cinematografia funcționează ca magia. E magică pentru că starea de spirit a celor care creează împreună o cale capabilă să ofere posibilitatea unui public larg de a merge la film implică trăirea unor sentimente profunde, carnea de pe scheletul poveștii spuse. 

Mai mult decât satisfacția spiritului meu de a experimenta noi partituri și moduri de a trăi, mi-ar plăcea să am oportunitatea de a interpreta diferite roluri datorită modului cum simt că pot să o fac, iar obiectivul cel mai înalt ar fi să ajut publicul să ajungă mai ușor la sentimentele trăite de personaj în acele circumstanțe date. După cum spune și Tom Hardy: Dacă cineva e pasionat și dedicat în urmărirea nobilă a excelenței în domeniul ales… atunci aș spune că are obligația morală și o datorie etică de a fi de serviciu.

Acesta este gândul principal care m-a adus în punctul unde mă găsesc acum și a fost de asemenea cel mai stabil stâlp al încrederii care m-a ajutat să depășesc toate obstacolele pe care le-am întâlnit în două decenii de încercări de-a ajunge în mod teoretic la punctul sublim al actoriei, o interpretare în termeni proprii – termeni înalți – exact ca un șaman.

Mai multe texte
Citește și