„Editori pentru sensibilități” – nu știu cum altfel aș traduce numele unei meserii care deja are vechime în Occident. Oameni care sunt angajați de edituri pentru a detecta orice i-ar putea jigni pe cititori. Orice referire vexantă, critică, nepotrivită, înjositoare la adresa persoanelor considerate defavorizate dintr-un motiv sau altul – handicap fizic sau psihic, rasă (de fapt, nici nu sunt sigură că e voie să folosesc acest cuvânt), etnie, caracteristici fizice, identitate sexuală etc. este eliminată prin lectura specializată a editorului pentru sensibilități. Cărți ale unor scriitori celebri, decedați, sunt rescrise, pentru a nu-i traumatiza pe cititorii prezentului. Gândul că, poate, proprietarii de drept ai textelor nu ar fi de acord cu intervenția „woke” nu preocupă pe nimeni, că doar nu credem în viața de apoi. Îi este opozabil gândul că, dacă ar mai trăi, scriitorii respectivi ar fi nevoiți să se supună editorilor pentru sensibilități.

De exemplu, operele lui Mark Twain, poate primul anti-rasist din literatura americană, au fost rescrise pentru a elimina cuvântul care începe cu N. Cărțile pentru copii ale lui Roald Dahl au fost cenzurate, în sensul ștergerii din caracterizarea personajelor a cuvintelor „gras” sau „urât”. 

În România, efortul de a sincroniza cu Vestul acest aspect din industria editării cărților a fost inițiat, probabil involuntar, de Valeriu Nicolae, un rom cu o activitate foarte benefică în societatea civilă, care s-a simțit ofensat de discursul rasist al naratorului – nu autorului – dintr-un roman. Cenzura nu s-a întâmplat încă, dar dinspre rețelele de socializare bate un vânt al schimbării care ar putea ajunge și prin edituri – dacă nu a ajuns deja. 

Ne putem întreba, desigur, unde mai este libertatea de exprimare. Unde a dispărut contextul acela democratic care i-a permis lui Salman Rushdie să se exprime atât de liber într-o carte ce a ultragiat în așa măsură musulmanii încât l-au condamnat la moarte și l-au urmărit până când, de curând, anul trecut, aproape că au reușit să-l ucidă prin atacul sângeros al unui fanatic. În ziua de azi, cititorii pentru sensibilități ar fi eliminat versetele satanice din Versetele satanice, iar viața și opera lui Salman Rushdie nu ar mai fi dobândit valoarea simbolică pe care o au acum.

Dar, în timp ce literatura – din trecut și din prezent – ar putea fi cumințită și epurată până la os, în așa fel încât să nu mai deranjeze (și să nu mai intereseze?) pe nimeni, nu putem ignora contextul politic internațional, care de curând a dobândit potențialul înspăimântător de a schimba ordinea mondială. 

Propaganda woke, propaganda neomarxistă, propaganda naționalistă (cu specificitățile noastre dacopate și ortodoxiste), propaganda rusească, propaganda LGBTQ+, insidioasa propagandă chineză au zgândărit și au amplificat extrema dreaptă și extrema stângă, astfel încât rețelele de socializare și mare parte din presă, inclusiv canale mainstream, gem de dezinformare, rasism, fascism, naționalism extremist și, foarte recent, antisemitism. Acesta din urmă, convenabil scăpat din cușcă, pare să-i aducă laolaltă, paradoxal, pe cei de extremă dreaptă cu cei de extremă stângă. Antisemiții cu vechime are feeling delighted să-i întâmpine cu brațele deschise pe neomarxiștii grupați fără ezitare sub hashtagurile Save Palestine, Free Palestine, Israel Terror.

Cauza nobilă a teroriștilor Hamas ne mișcă până la lacrimi, iar povestea tragică a radicalizării bieților de ei, sub opresiunea israeliană, e de ajuns pentru a scuza măcelul ce stă la originea acestui nou război și atentatele din toată lumea ale fundamentaliștilor musulmani. 

 Și, cum WW2 este deja istorie, iar evreii ne-au cam obosit cu poveștile lor despre pogromuri, lagăre de concentrare și Holocaust, de ce să nu ne prindem noi toți în hora asta pro-teroriști, pe muzica discretă de fundal, interpretată măiastru de un ansamblu ruso-chinez? 

Cu atâtea sensibilități, cine ar fi crezut că antisemitismul are încă potențial?