Revista Tomis

Fericirea din groapa comună

După ce în 2019 Radu Vancu se lua la harță cu Dumnezeu, în volumul Psalmi, apărut la Casa de Editură Max Blecher, în 2023 recidivează cu un nou volum de aceeași factură, Kaddish, publicat de aceeași editură. S-ar putea spune chiar, fără riscul de a greși, că avem de a face cu o continuare a Psalmilor, deși punctul de plecare în Kaddish este unul cu totul nou și inedit. Totuși, avem și elemente comune între cele două volume și cu ele aș dori să încep. În primul rând, raportându-ne la titluri, realizăm că avem de a face cu două, să le zicem, șarade, întrucât și Psalmi și Kaddish trimit direct la conceptul de rugăciune de laudă și de slăvire a lui Dumnezeu, ambele provenind din cultura și religia iudaică, primul dintre ele asimilat și în creștinism, însă nici în primul nici în cel de-al doilea, nu găsim nicio formă de laudă adusă divinității, ba dimpotrivă. Ce-i drept, în Kaddish într-o mai mică măsură decât în Psalmi, aici rezumându-se doar la a pune în discuție ipoteza „zeului sinucigaș” sau a „sinuciderii” lui Iisus Hristos. Un alt element comun al celor două volume este atmosfera, în care fiecare vers, fie că amintește sau nu de numele Celui Sfânt, clamează cu un strigăt mut cvasi-absența Sa din lume. Până și spațiile dintre rânduri par să întrebe unde este Dumnezeu?

În Kaddish, Radu Vancu pornește de la un fapt istoric real, dureros și inedit, de la care dezvoltă o structură de tip ADN (dublu-helix), în care poezia se întrepătrunde cu teoria literară, istoria, filosofia și religia, având ca laitmotiv groapa comună, oferind cititorului un regal de trăire și cunoaștere. Faptul istoric despre care spuneam este următorul: „Carolyn Forché & antologia ei din 1993, Against Forgetting: vreo 150 de poeți din secolul 20 cu poeme-mărturie despre ororile totalitare & genocidare; începe cu genocidul armean & se încheie cu războaiele din Iugoslavia.// Acolo l-am descoperit pe Rádnoti Miklos – cu carnetul în care și-a notat ultimele poeme găsit în buzunar după ce a fost deshumat din groapa comună în care-l aruncaseră naziștii. Și în care numai dragostea încăpățânată a soției lui, Fanni Gyarmati, a reușit să-l găsească. Hârtia era deja îmbibată în zemurile propriului corp descompus, au lăsat-o să se usuce la soare – și au reapărut pe ea unele dintre cele mai atroce & luminoase poeme compuse vreodată de o ființă umană”. 

Pornind de la această întâmplare stranie, care pune în lumină în egală măsură dragostea dintre cei doi soți și vocația poetică a celui ce nu a încetat să scrie până în clipa morții deși trăia cele mai groaznice momente ale vieții sale, ca deținut într-un lagăr de concentrare nazist, Radu Vancu crează o serie de poeme, structurate asemenea Psalmi-lor, sub forma unor sume de distihuri (tehnică ce amintește de paralelismul sau antagonismul sintetic, specifice poeziei biblice ebraice), în care preamărește dragostea, cu toate fațetele ei și în care acuză ororile nazismului și prin extensie ale oricărui regim totalitar, totul petrecându-se pe fundalul gropii comune, care se transformă treptat din loc real în concept metafizic: „Dragostea mea după ce mi-ai scos corpul din groapa/ comună mi-ai găsit în buzunarul din față al hainei carnetul// cu ultimele poezii Era ud De la pământul ud Dar și de la corpul/ meu putrezit & îmbibat în hârtie L-ai uscat la soare Stăteai// lângă carnet & așteptai să se usuce ca să vezi dacă se/ pot citi poeziile M-am gândit că te uitai la corpul meu// cum se evaporă din carnet Cum se evaporă din poezii Și era/ un pic straniu că poeziile se vedeau numai dacă se evapora// corpul meu din ele Era vară M-am evaporat repede & poeziile/ au început să se vadă Le citeai & te priveam în același timp din/ aerul de deasupra unde mă evaporasem & din groapa comună/ unde rămăsesem & din poezii Nu ai plâns Dar am plâns eu Te-ai// uitat mirată cum carnetul se udă iar Ai început să sufli peste/ el Peste mine Cu cât suflai carnetul se uda mai tare L-ai pus// în buzunarul M-am evaporat de la căldura corpului tău mult/ mai repede decât de la soare Cum mă evaporam uneori// de la soarele & moartea dulce care-ți răsărea împreună/ pe față la orgasm Când l-ai scos peste nici un minut perfect// uscat se vedea că nu înțelegi nimic Nici eu nu înțeleg dragostea / mea Te privesc chiar acum din groapa comună Sau poate din// poezii De fapt din amândouă Aerul din jurul tău sunt eu Dacă/ simți cum aerul & lumina se fac deodată un fel de sare udă să// nu te sperii Sunt doar eu E doar poezie”. 

Astfel, groapa comună va trece de la starea ei firească de loc scabros în care erau aruncați la grămadă toți morții (și uneori și nemorții), victime ale ororilor nazismului, la starea de metaforă a morții sufletești survenită prin exces de suferință și bineînțeles prin absența divinității din viața omului. Dintr-o groapă comună nu strigă numai deținuții uciși, ci orice om care a suferit: „De aici de pe fundul gropii comune se văd mame/ răsărind ca stelele Curbând spațiul cu hipergravitația// inimii lor Chiar acum răsare inima mamei mele În jurul ei/ supernovele ca roiuri de licurici respectuoși”; „Inimile mamelor răsărind peste toate gropile comune”.

Dar să aruncăm un ochi și peste cea de-a doua parte a ADN-ului acestei cărți, peste zonele de eseu poetic sau teorie, fie ea literară, istorică, filosofică sau religioasă, pentru că nimic nu este așezat în această carte întâmplător, ci toate au un rol bine definit pentru a sublinia ideea centrală a cărții, aceea că dragostea și poezia sunt mai puternice decât suferința și moartea. De exemplu, Radu Vancu ne amintește de gesturile extreme ale lui Whitman și Enescu, care au mers, fiecare în țara și în vremea lui, să aline prin poezie sau muzică, suferințele celor ce trecuseră prin iadul războiului; sau făcând o cercetare amplă despre Infernul lui Dante și aplecându-se mai abitir asupra reprezentărilor grafice care însoțesc povestea acestuia, ajunge la concluzia că dacă iadul ar fi în realitate structurat după cum este reprezentat geometric în stampele cărții, acesta nu ar rezista: „Manetti & Vellutello au construit, în secolul 16, reprezentări geometrice ale infernului lui Dante (…). Inginerii moderni au făcut studii de rezistența materialelor aplicate pe modelele astea – și au decis că nu țin: așa cum e el reprezentat în geometriile lui Manetti & Vellutello, infernul s-ar prăbuși.// Studii de rezistența materialelor aplicate pe infern: nu cunoasc o mai precisă definiție a literaturii”. 

Oricine s-ar putea întreba de unde atâta fericire în groapa comună. Dar răspunsul ni-l dă tot poetul, într-unul din textele de la finalul volumului. Spre deosebire de cel ce avea să devină monahul Nicolae Delarohia, care își găsise fericirea în închisoare grație prezenței divine pe care o resimțea nemijlocit și fără putință de tăgadă, pentru eroii lui Radu Vancu, aparent abandonați de Dumnezeu, fericirea vine strict din iubirea pe care le-o arată cei rămași deasupra gropii comune: „Să povestești așadar cântecele mele cum/ ea și-a trecut mâna peste groapă & groapa a// început să tremure Cum a luat primul bulgăr în/ mână & toți am gemut Bă Zoli virginul a zis Eu// am terminat deja Ca niciodată nici un os nu a/ râs Cum ea a început să sape cu ambele mâini în// groapa comună & m-am simțit vinovat că/ eram viu acolo dedesubt Cum deodată moartea// a fost doar ceva ce strică temporar manichiura/ unei fete Să povestești cântecele mele cum își curăță// liniștită unghiile de pământ lângă cadavrul meu &/ aștepta să se usuce carnetul în care mă mutasem &// în care avea să se mute și ea Nu voia să vină/ lângă mine cu unghiile murdare Cerul era// luminos și dezgustător Să povestești cântecele mele/ cum cerul era o unghie bine manichiurată care n-a// săpat niciodată în pământ după cineva iubit”.

 Dacă Radu Vancu ar avea printre cititori și credincioși ultra-ortodocși, de bună seamă că îi va scandaliza și poate chiar îi va pierde. Dar îmi place să cred totuși că are cititori cu mintea întreagă și luminată care știu să discearnă între o blasfemie în adevăratul sens al cuvântului și o teză poetico-filosofică puse pe masa dezbaterii. De altfel, tema Dumnezeului absent, deși nu mai este una nouă, continuă să fie una perenă, numai bună de analizat cu toate armele, atât spirituale cât și intelectuale. În Kaddish, Radu Vancu o reașează în discuție și își cheamă cititorii la dezbatere, oferindu-le un document poetic în egală măsură sfâșietor și vindecător. 

Mai multe texte
Citește și