Am intrat în contact cu scriitura lui Nicolae Avram, în ciuda oricăror probabilități, prin intermediul unicului său roman, Mamé, apărut în 2016 la editura Polirom. Acesta venea după cinci volume de poezie: Cântece de sinucigaș (cartea I) (2000), Litanii pentru diavol (2006), Cântece de sinucigaș (cartea a doua) (2008), Federeii (2010) și All Death Jazz (2013). Mamé este un roman de-a dreptul grotesc, sordid și traumatizant, scris într-o manieră asumat mizerabilistă, și nu cu intenția de a-i șoca gratuit pe cititori, ci pentru a descrie cât mai realist atmosfera fetidă din orfelinatele românești din perioada regimului comunist (ceea ce făcuse anterior în Federeii și All Death Jazz).

Nu m-am întrebat niciodată dacă și în poezie, Nicolae Avram folosește același limbaj. Dar o dată cu lectura volumului său recent, Marea din spatele caselor de piatră cu acoperișul roșu (Editura Școala Ardeleană, 2022), iau în calcul și varianta ca sordidul, în diferitele lui nuanțe, să fie pentru acesta un fel de marcă înregistrată, un fel de voce a sa, care să îl facă recognoscibil. Și aceasta deoarece, încă de la primele pagini ale acestui recent volum, el ne bombardează efectiv cu imagini de o duritate extremă, generatoare de stări apăsătoare, imagini ce denotă în primul rând o traumă imensă, tot mai greu de controlat.

    Trebuie spus încă de la început că Nicolae Avram își denumește poemele din acest nou volum psalmi, numerotându-i de la 1 la 50 și intercalând printre aceștia o serie de intermezzo-uri imagistico-lirice, sub formă de poeme în proză, menite cel mai probabil să decongestioneze atmosfera, să îi ofere cititorului posibilitatea de a lua o gură de aer înainte de a se scufunda din nou și din nou în tenebrele morbidității. Asupra acestora vom reveni ceva mai târziu.

   De asemenea, trebuie avut în vedere că psalmii lui Nicolae Avram, deși păstrează structura eclezială, a împărțirii în versete, au prea puține în comun cu psalmii biblici, canonici, înscriindu-se mai curând în linia acelora, asumat profani, ai lui Radu Vancu, mai cu seamă că amândoi urmăresc mai degrabă să se răfuiască cu divinitatea decât să i se închine. Cu toate acestea, spre deosebire de Radu Vancu, Nicolae Avram pare să își tempereze mânia atunci când se adresează divinității, preferând să își exhibe violența prin intermediul imagisticii ce șochează la tot pasul, ba încă de la primul poem-psalm, în care asistăm la o reiterare a cunoscutei Pietà, în care rolul Maicii Domnului este preluat de tatăl care își pierde fiul: „clipa în care-mi iau copilașul mort în brațe este unică / (pasăre neagră cântând în frunzișul auriu al mării) / singur pe întuneric îmi șterg briciul năclăit”. De remarcat cum acest ultim vers trimite la episodul veterotestamentar al jertfei abrahamice, însă propunând un final mult mai tragic, în care îngerul menit să oprească mâna pregătită de jertfă, întârzie să apară.

   De altfel, începând cu „Psalmul 2” și până la sfârșitul volumului, poetul oscilează între a se considera pe sine un „mort viu” sau un criminal, singurul criminal din istorie, am putea spune un nou Cain, fugar de sine însuși: „de câtă vreme sunt mort doamne un mort viu și eu nu știu nimic / (fata visurilor e o șopârlă dansând pe ape roșietice) / doar că umblu fără nicio țintă precum vântul printre măslinii în floare”; „am scris un poem iar tu l-ai luat ca pe o nouă crimă”; „cu mâinile goale sap groapă fără fund groapa este casa mea”; „crima e mai mult decât eu însumi cerul marea iarba și cântecul”.

      Culmea sordidului este însă atinsă în acei psalmi care i-ar da bătăi de cap până și lui Freud în persoană, în încercarea unei psihanalize, întrucât poetul lansează imagini de pe cât de scabroase pe atât de bizare: „ai milă doamne de sufletul meu dragostea ta de când erai o fetiță” (vers/verset ce apare de nu mai puțin de trei ori, devenind un fel de refren); „eu sug falusul tatălui meu departe în adâncul pământului”. Cu siguranță avem aici de a face cu o serie de traume greu de gestionat, chiar dacă expunerea lor în paginile cărții este augumentată și de o imaginație debordantă. Dar oare, imaginație nu își are, la rândul ei, sursa inclusiv în traumă?

   Menționam mai sus și intermezzo-urile dintre psalmi, spunând că ele funcționează ca niște guri de aer pentru cititori. Dar aș lansa acum întrebarea, pasibilă de a rămâne retorică, dacă nu cumva tocmai în aceste texte ne întâlnim de fapt cu adevăratul Nicolae Avram? Și spun aceasta deoarece din ele transpare, în ciuda imagisticii la fel de bogate și pe alocuri la fel de sordide ca aceea din psalmi, o anumită liniște, un anumit gen de așezare în sine, de asumare a tuturor traumelor.

       Punând față în față cele două tipuri de texte, aș zice că în psalmi avem de a face cu o exhibare mai mult sau mai puțin teatrală, a durerii și a emoțiilor, iar în intermezzouri, cu discursul interior al poetului, care încearcă din răsputeri să se împace cel puțin cu sine însuși: „trebuie să-mi iau viața înapoi să visez să-mi continui drumul / să mă târăsc prin praf dune de nămol ca un scarabeu să mănânc / țărână trebuie să trăiesc în pielea gonoreei fiul nu mai e aici / acum e doar o flacără ce se prelinge în jurul stâncilor acoperite / de zăpadă îmi continui călătoria îmi întind aripile vreau să fiu / iarba unduitoare de pe fundul mării valul ridicat de vânt / strigătele de bucurie ale ierusalimului”; „aceasta nu este o groapă este zborul anghilelor deasupra unui lan / de lavandă marea miroase a om bătrân putrezit în fotoliu cu fereastra / deschisă o familie măcelărită noaptea un cuvânt mort o vară fără sfârșit / un câmp de maci negri pe care se lasă graurii”.

      În încheiere aș mai spune doar că, indiferent de procentajul dintre traumă și imaginație poetică, Nicolae Avram se impune, dintre autorii generației de mijloc aflați la deplina maturitate, ca unul dintre cei mai originali poeți români de azi.