Cum am putea să rezumăm lucrurile povestite în episoadele anterioare? Ar trebui să gândim în imagini. Am putea să alegem filmul Interstellar și să-l comentăm împreună. Sau am putea să adaptăm o poveste despre timp a lui George Gamow. Prefer ultima variantă…

Vacanță într-un oraș liniștit. Cine nu își dorește așa ceva? Să stai relaxat pe o bancă la umbră și să privești lumea plimbându-se pe lângă tine. Dar dacă orașul este relativist? Adică, într-un asemenea oraș, se va modifica ceva în raport cu ceea ce vedem și simțim în mod normal?

În primul rând să spunem că viteza cea mai mare permisă este viteza luminii. Este constantă. Să spunem că este 1. 

Noi toți ceilalți ne vom târâi ca melcii prin oraș… Viteza luminii fiind finită, înțeleg că până și chipul pe care mi-l văd în oglindă este cel pe care îl aveam puțin mai înainte de a-l vedea. Însă asta se întâmplă și în viața de zi cu zi. Lumina Soarelui sosește la noi în 8 minute iar asta înseamnă că Soarele a cărui lumină o vedem acum era cel de acum 8 minute. Ca să nu mai vorbim de stelele de pe cer… Aflate la 4 ani-lumină, un milion de ani-lumină… Miliarde de ani-lumină. Ce este nou este că realizez că dacă mă voi deplasa cu viteză din ce în ce mai mare privind în oglinda din fața mea pot ști exact când am atins viteza luminii: exact atunci când nu o să-mi mai văd chipul în oglindă. V-am spus de ce. Lumina de la ochii mei nu mai poate ajunge la oglindă și înapoi. Ar însemna să o adun cu viteza luminii cu care mă deplasez eu. Deci viteza luminii ar fi dublă. Or tocmai v-am spus că suntem într-un oraș relativist. Viteza luminii este cea mai mare viteză posibilă și este constantă – este 1. Nu poate fi 2. 

Din aceasta cauză, stând pe bancă, mașinile ce trec pe stradă îmi vor părea mai scurte. Când o mașină va parca, voi avea impresia că se va lungi la dimensiunea ei dată de fabrică. Mai mult, cele cu șoferi care depășesc limita de viteză din oraș îmi vor apărea albastre-violet venind spre mine, voi vedea culoarea lor reală când sunt în dreptul meu, le voi vedea din ce în ce mai roșii când se îndepărtează…. Efectul Doppler. Este la fel ca în cazul sunetului mașinii de poliție. Devine din ce în ce mai strident când se apropie de tine, după care se aude mai grav, mai înfundat și apoi nu se mai aude. Se pierde în zgomotul orașului. Cel mai amuzant o să vi se pară momentul în care am făcut un pariu cu un băiat care avea o prăjină de 7 metri în mână. Mi-a arătat mica hală cu lungimea de 5 metri. Mi-a spus că el poate să alerge așa de repede, că în momentul în care intră cu prăjina în hală, eu nu voi mai vedea prăjina. Ea va fi cu toată lungimea ei în hală. Cei 7 metri vor fi pentru mine 5. Și așa a fost. Trebuia să mă aștept la asta, dar nu m-am așteptat să poată să alerge așa de repede.

La gară mi s-a întâmplat un lucru straniu. Priveam o bunicuță de pe peron cu umbreluță și câine pechinez în lesă. Aștepta trenul de ora 11. Eu venisem să iau bilete pentru excursia de a doua zi la peștera gravitațională. Când trenul a sosit, un domn tânăr și elegant s-a apropiat de ea. 

-Buna ziua nepoțică frumoasă, a zis el! 

-Buna ziua bunicule, a zis bătrâna. Am scăpat portofelul din mână, l-am ridicat, m-am apropiat de ei în timp ce își vorbeau și mi-am permis să spun: 

-Scuzați-mă, poate vi se va părea necivilizat, poate veți considera că am tras cu urechea. Vă asigur că am auzit din întâmplare. Vă deranjez cu întrebarea care mă frământă. Dumneavoastră sunteți bunicul doamnei? Adică doamna este nepoțica dumneavoastră? 

-Da, râse domnul. Suntem într-un oraș relativist dintr-o regiune relativistă, iar eu am avantajul că folosesc foarte des acest tren modern care se deplasează cu viteză apropiată de viteza luminii. Și atunci timpul meu se modifică. 

-Cum adică se modifică?, bângui eu.

-Păi ați observat că în oraș mașinile sunt mai scurte. O altă consecință a fizicii de aici este că timpul ceasului celui care călătorește se scurge mai încet decât al celui care așteaptă. Uitați-vă la ceasul telefonului dumneavoastră! Vedeți data? La mine este anul 1961. La dumneavoastră și nepoata mea este 2015. Dar vedeți când am plecat eu în călătoria asta? În 1960, 20 iunie. Așa scrie în agenda mea. Uitați, așa scrie despre mine și în telefonul mobil al nepoatei mele… Eu am fost plecat un an cu treburi, pentru ea au fost 55 de ani… 

-Dar cine este responsabil cu timpul?, întreb eu.

-Vorbiți cu mecanicul de locomotivă, vă va lămuri el. Eu nu mi-am văzut nepoțica de un an și vreau să îi ofer o prăjitură și să îi dau jucăriile pe care i le-am cumpărat… Bună ziua, așadar! 

-Bună ziua… Mă îndrept buimac spre mecanicul de locomotivă care coborâse pe peron. 

-Bună ziua! Am văzut că în orașul dumneavoastră relativist cei care călătoresc cu trenul cu dumneavoastră sunt mai tineri decât cei care așteaptă trenul… Dumneavoastră faceți asta? 

-Nu, nu, râse mecanicul. Nu eu. Cred că orașul face asta. Cumva, nu stiu cum… Mi-a zis odată un profesor deștept care a călătorit cu trenul că viteza trenului, accelerațiile și decelerațiile fac posibil ca timpul să se contracte pentru cei care călătoresc, deci să se dilate pentru cei care așteaptă. Dar e mai mult de atât: dacă mergeți la peștera gravitațională din centrul regiunii noastre e și mai interesant. Acolo există un câmp intens care acționează asupra ta. Stai în peșteră 10 minute după ceasul tău, nici nu este voie mai mult. Afară este deja anul următor… vedeți să achitați hotelul înainte de a intra. Altfel, nota dumneavoastră de plată va fi astronomică. 

-Cum e posibil asta, am bâguit eu…? 

-Mai bine beți o bere cu mine și nu vă mai gândiți la orașul relativist!